vineri, 18 decembrie 2009

Scrisoare către Moş Crăciun

   Dragă moşule Red&White îţi scriu pentru a nu ştiu cât'a oară. Ştiu că nu ştii să citeşti dar mai ştiu şi că doamna Red e o femeie geloasă şi îţi citeşte toate scrisorile de aceea mai am o speranţă.

   Pentru început aş vrea să te rog să nu te superi că ţi-am scris, şi ştiu că ai o bibliotecă formată din scrisorile mele, dar e ultima şi aş vrea să-ţi zic tot ce am pe suflet. Ştiu că am fost un copil cuminte şi de aceea ai avut multă bătaie de cap în fiecare an fiind obligat să-mi aduci ce vreau. Apropo, merci pentru chitara de anul trecut, ştiu, ştiu, şi mie mi-a fost dragă, păcat că nu a supravieţuit. Revenind la subiect vreau să precizez faptul că nu te mai chinui anul ăsta punându-te în situaţia de a-mi îndeplini dorinţe materiale, e ceva diferit de data asta.

   O primă rugaminte ar fi aceea de a opri timpul în loc pentru mine, ştiu că nu mai este mult dar nu m-ar deraja să-ţi scriu scrisoarea de 17 ani vreo 5 ani de acum încolo. Ştiu că dacă fac optişpe nu-ţi mai pot scrie ţie, şi lu mama nu-i pot scrie orice...

   A doua dorinţă ar fi aceea de a înteplini toate dorinţele celor dragi, prietenilor, necunoscuţilor, bunicii, căţelului lu Laura (Biju'), şi nu ştiu ce şi cum faci şi nici nu mă interesează, dar aş vrea ca nimeni să nu fie sau să se simtă singur măcar astea 3 zile. Ştiu că e piece of cake ( bucată de tort) pentru tine.

   Fie ca atmosfera sărbătorilor, căldura colindului de la uşa de alături, bunătatea şi bucuria să-şi afle locul în sufletele tuturor.

   Aşaa.....şi o ultimă dorinţă ar fi legată de şcoală. Te rog eu, pune-i un gând bun domnului diriginte să nu mă lase corijentă la fizică, şi aş vrea ca media mea de sfârşit de semestru să fie peste 9. ( ca o adăugare, te rog să ai grijă şi de Cătă şi de calciul ei :D).

   În caz că te hotărăşi să vii îţi dau un sfat prietenesc aşa ca de la om la maimuţă. Încearcă şi tu să nu-ţi parchezi berbecăria pe acoperişul meu că e proaspăt, aterizează la vecinul că el oricum a dat în judecată şi porumbeii pentru că i l-au redecorat şi, la urma urmei o amendă roz şi câteva cuvinte de dulce sau de mamă nu-ţi strică. I-aş fi scris lui Rudolph că el nu e aşa gras şi oricum e mai inteligent din moment ce ştie drumul, dar ce păcat că nu ştie să citească (mi-a scris el anul trecut).

   În încheiere aş vrea să te rog, în caz că nu reuşeşti să-mi indeplineşti toate dorinţele, aş vrea ca ultima să fie îndeplinită orice ar fi...

   

marți, 1 decembrie 2009

De ce "de ce?" ?

   şi nimic....dar nimic nu-ţi poate schimba părerea atunci când e una rea, atunci cand rămâi dezamăgit de propria-ţi persoană.  şi cazi, cazi şi scazi în ochii tăi şi gândul îţi zboară la tot ce ai fi putut face şi nu ai făcut, la tot ce ai fi putut poate să zici şi nu ai zis.

   temperamentul unei persoane aparţine prea mult temperamentului celor ce o înconjoară. de ce când iei o decizie trebuie să te întrebi prima dată: cutare ce ar face?! de ce pur şi simplu nu întrebi: eu ce aş face?! de ce când vrei să faci ceva diferit te gândeşti mai întâi ce ar spune ceilalţi despre asta? cum ar reacţiona? de ce ar trebui să conteze alte păreri, alte glasuri, alte voci critice care nu fac decât să transforme răul în mai rău?!

   de ce trebuie să fii tras la xerox? să faci mereu ceea ce fac şi restul...adică nimic. de ce să stai în faţa blocului uitându-te la lună când luna se vede mult mai fain de pe o bancă în parc?

   de ce când sunt mici, părinţii îşi îmbracă copiii după modelul standard: băieţii cu albastru şi fetele cu roşu. De ce doar două culori sunt alese din atâtea? un om îmbrăcat în galben o fi extraterestru?...

de ce mereu când te grăbeşti să ajungi undeva, mai tare întârzii?

   de ce prietenii sunt mereu prefăcuţi şi mincinoşi şi falşi şi de ce nu poţi avea încredere nici măcar în propria persoană? de ce sunt oameni cu mai multe feţe când măştile ar trebui să stea pe pereţi?

   e deprimant să trăieşti într-un decor fără culori, fără prieteni, fără încredere, fără gălăgie, fără lumină la umbra unor mincuni patetice....orice tentativă de a ieşi din acest decor este pedepsită, deşi rama tabloului e şubredă şi nu face doi bani în schimb pânza e tare şi rezistentă şi la lacrimi şi la zâmbete şi la orice ar incerca să o rupă.

de ce nu pot pleca din acest tablou în care există atăta neîncredere, nebunie,nesiguranţă şi de ce atât de multe cuvinte cu ne în faţă?ahh....şi încă ceva, de ce atât de multă linişte aici???

vineri, 27 noiembrie 2009

Imbecilităţi

   O idee nu vine niciodată decât dacă e urmată de o alta. Cel puţin la mine aşa funcţionează sistemul. Şi ideile oricum vin mai uşor dacă priveşti totul cu sus-u-n jos şi în sens invers. Salcia pe post de cer şi cerul pe post de salcie. Contrastul verde albastru îmi stimulează neuronul presinaptic care îşi face treaba mai departe. Şi da, o imagine face cât o mie de cuvinte pentru că îmi trec prin cap idei ca cifrele prin Matrix. Fac ce fac şi ori mă trezesc delirând, ori mă trezesc amintindu-mi că zac ca o legumă pe pat verificându-mi tavanul, ori am teză.

Toate 3 călare peste grămadă, nimic numi zice nimic şi e dublă negaţie deci da, am teză la info mâine. Noaptea e lungă, ora 3 îmi testează iar profunzimea somnului dar de data asta refuz plimbarea nocturnă. E dimineaţă, cu poftă de viată şi cu ceaţă în stomac, plec la şcoală mai devreme ca să nu întârzii la teză. Minciuni. Iar mă crizez că întârzii. Mam pornit mai devreme şi ajung mai târziu pentru că şoferul goneşte autobuzul la deal de parcă l-ar împinge... Iar vorbesc de şcoală şi autobuze. Dovadă de lipsă de imaginaţie. Dar nu recunosc nu, nu, nici gând.

   Zile de şcoală, liceu, Spiru, clasa aia, în care profesorul intra pune cel puţin doi de 2 şi un 1 cu zâmbetul pe buze sau cel puţin fără conştiinţa încărcată că elevul ăla o să se chinuie ca un boţ de humă inutil ce e, să-şi scoată media aia leşinată.

   Nu mai vorbi! Nu mai râde! Nu mai zâmbi! ca profu de mate pe sub mustăcioara lui pana corbului, când pune 2.

Sunt două modalităţi de a trece prin şcoala aia: ori înveţi ceea ce ar fi o concluzie pur, logică şi total adevărată că exişti sub eticheta de tocilar convins sau notoriu în funcţie de preferinţe, ori, faci pe prostu, ceea ce pentru majoritatea nu e deloc greu pentru că mulţi nici nu trebuie să ardă prea multe toxine prin organism pentru a depune aşa un imens efort intelectual. Simplu: Eşti?! Dhăăă. Nu mai continui ca nu are rost..


miercuri, 14 octombrie 2009

Ca după furtună. Sau nu...

Liniştea de după furtună e ca cea dinaintea ei, afirmă filosoafa. Bine că şi peisajul sumbru afirmă spusele.
O jumate de peşte oceanic vine la vale, pe râuleţul de la marginea bordurii, şi coboară şi, coboară, cobor şi eu cu privirea şi mă opresc la un obiect straniu care seamănă cu o fostă umbrelă, de fapt două, ambele rupte de alizeea din această seară. Ploaia s-a mai potolit da alizeea bate ca la ea acasă.
S-a lăsat o linişte apăsătoare, tablou fără viaţă, geamuri baricadate cu jaluzele de alea blindate, niciun sunet, doar vântul care-mi suflă în ureche şi-mi loveşte nicovala cu ciocanul lui sintetic, dar ar mai fi şi vocea unei prietene care-mi descrie în cealaltă ureche luna cu o voce de copil drogat:
-Uite fată zâmbeşte! Ba nu, plânge! Uite fată are un termometru în gură fată!!!
- Tu fată (păstrez apelativul), ai fumat? Nu vezi că e înnourat?Ce lună vezi tu?! :|
Sărim peste noapte că nu vezi nimic interesant când dormi.
Dis-de-dimineaţă cu spor de şcoală şi chef de nimic, după ce merg cu autobuzul stând cu spatele, un oraş jumate, caut un buzunar gol să-mi vărs amarul :)), ajung la şcoală sau, pe aproape.
Peisajul până acolo, şocant: numai copaci faultaţi, loviţi, răniţi, reclame atârnânde, trotuare neidentificabile, munitori ROSAL greţoşi, câini cu traume şi ticuri, asta până la şcoală, că în faţa şcolii un muncitor împinge mâl la deal de parcă l-ar impinge la vale (cu o mătură bidimensională), mătura fiind mai bi ca ştim noi cine :D.
Intru în curtea şcolii, se vede ce era de aşteptat: femeia de serviciu botoasă mătură stratul de camuflaj galben de pe scările principale, desigur supravegheată îndeaproape, poate chiar prea de aproape, de către administrator, sau ce o fi ăla. În stânga cum o iei spre internat, jumate din scursurile societăţii, un sfert din pleava comunităţii ( restul de un sfert sunt ăi deştepţi ce stau în şcoală când e frig), cocalarii sau mai nou zis hipstării că e mai grav îşi încearcă neuronul congelat pe prinţesele din şcoală (deja este unul căruia i s-a aprins beculeţul, se vede pe faţa lui că e fericit ca o scoică).Au şi o formulă standard. Când văd una li se aprinde un bec care fâlfâie, clipeşte şi afişează un mesaj: te pupik dulcik pe botik iubiţik scumpika dulcik lu mămik. Punct. Muah Muah!!! :))

marți, 6 octombrie 2009

Spune-mi cine eşti!

...ca să ştiu ce boală ai, spune-mi unde mergi, ca sa ştiu cui vrei să o dai.

   Jurnalul de ştiri de la ora 7 dimi, data de 6 octombrie anul 2009, începând din spate în faţă, purtând o conversaţie decentă şi total nevinovată dinspre una spre cealaltă:

- Auzi fată! Tu eşti heterotrofă?!

- Ha?

- Heterotrofă!

- :-??

- În fine fată.

 (  Visez...nu. Aberez...la greu...jonglez cu 5 portocale în timp ce mă bat cu 10 ninja :))...iar aberez, ma uit la o turma de veverite cu blana de husky cum mănâncă zahăr cu beţe chinezeşti dintr-o cisternă de lapte praf, aruncat din avion.)

Asta a fost ca o paranteză că eu de fapt stau şi mă întreb, adică îmi pun întrebări mie, eu mie, cum e posibil ca prima dată pe anul ăsta să mă prezint şi eu la prima oră, la 7 DIMINEAŢA, ante meridian pentru proşti, să vin la oră cu cea mai mare bunăvoinţă, cu tema nefăcută, lecţia neînvăţată, cum se poate cu atâta onoare în jurul meu, proful să nu apară :|. Cât tupeu de băştinaş. Ci oamini uă.

Ce e de făcut. În jurul meu e un frig de îmi îngheaţă şi glandele salivare, asta fiind în clasă, că pe hol e epoca de gheaţă 4: Frozen idiots.

A. Da! Mi-am amintit!

-TABARCEA!

...

-TABARCEAAAAAAA!!!!

-DAAAAA!!!!

-Auzi. Tu esti heterotrof?

- Cee?? NUU!

- Da ce eşti?!

-Pe timp de vreme...pardon, pe timp de criză sunt necrofob.

- Nu eşti necrofil?!

- A? Ce?! NU! Ce-i ăla?

- Ştii tu, ăla de are, anumite fixaţii cu morţii, daca aş putea spune.

- Ce oameni uă.

- Sunt necrofag...un homo care mănâncă morţi.

- Eşti...naşpa!

- Şi pedofag. Sunt de toate!

- Adică?!

- BI-HOMO-DENDRO-GERONTO-PEDO-NECRO-FIL. FAG. POD. FOB.

- Eşti prost:|

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Show me the orizont...

    Pe unde?! Drept înainte! Şi acum? La stânga. Cât? Jumătate de metru. Şi acum? Drept înainte. Până când?! Până ajungi la un stâlp. Şi după? Dai cu capul până vezi numele persoanei iubite scris în stele. Şi dacă nu-l văd? Ai greşit stâlpul. Urcă în autobuz. Pot să întreb unde mergem? Nu. Unde mergem? Nicăieri. Am mai fost? Da. O iei drept înainte, de 3 ori la dreapta, drept înainte 10 minute, cobori, apoi o iei la picior, cu paşi înceţi dar siguri, pe străduţa aia care ştii tu, nici nu urcă nici nu promite mare lucru. Mergi, mergi, până dai de un metis dubios, şi, faci dreapta pe după el. Ai în stânga locul în care intri şi ieşi dependent de litere tipărite, şi în dreapta locul în care poţi visa la nesfârşit, vise al căror efect ori e negativ ori nu te ajută cu nimic.

    Se lasă seara şi ţii de linia orizontului. Mai faci o dată la dreapta şi o ţii cât vezi cu ochii. E linişte şi răcoare, lumina felinarelor te linişteşte mai mult decât ar trebui. Mai semnalizezi de două ori dreapta până te lasă bateriile şi te opreşti. De ce să te opreşti? De ce nu? Te uiţi la stele şi relizezi că e ceva ciudat, par atât de albastre, de reci de insolente, atât de îndepărtate, de reci de infatuate. O viaţă ai sta aici să le priveşti, cu capul sprijinit de spătarul băncii. O viaţă de om, sau un minut... ce mai contează? Oricum e înnourat! Şi dacă nu ai stele ce faci? Când nu mai ai stele...deschizi ochii că e dimineaţă...

vineri, 18 septembrie 2009

De ce?


   Din proprie iniţiativă râdeam Eu şi Cătălina de o profesoară care râdea şi ea dar de una singură. Cătălina, ştiţi voi, mâna mea dreaptă, că în stânga n-am pe nimeni. Sunt în pauză! în şcoală! în viaţă! A început maratonul manualelor. Facem naveta parter etj. 2 cu manuale la 100 de mii bucata , preţ negociabil. Oferte? Peste tot. Liftul lipseşte cu desăvârşire aşa că o luăm la picior până la adresa Etaj 2 Fundu` Moldovei, cabinetul Alchimiştilor Intelectuali.

   Zidul Berlinului din mijlocul clasei delimitează Primatele de Pădurea Ecuatorială. Gazonul de pe bancă mă face să mă simt ca un pinguin pe terenul de golf. Mocheta asta verde mă aruncă pe gânduri şi cad într-un moment de meditaţie profundă, şi caut, caut, caut şi îmi amintesc faptul că azi dimineaţă m-am trezit pe la 5 şi ceva , hai 6, cântând chestia aia cu elefanţii galbeni, ştiţi voi, aiaa cu: un elefaantttt se legănaaa pe o pâââââânzăăă de păăianjeeennn:|. Şi m-am oprit! De ce? Se uita nepotă-miu la mine ca un pensionar la poşta închisă. Şi mi-a picat fisa normal!  

   Revin la realitate, cînd vocea lui Dani imi deranjează liniştea, prin încercarea lui de a-l convinge pe Sandu că, cu buca stângă loveşte mortal şi cu dreapta oleacă mai bine =)). Eu şi Cătă combinăm manechinu din spatele clasei, ăla facut bine de i se vad toate cele 12  perechi de coaste ,clavicula, radius, cubitus, carpienele, falangele, extrem de vizibile de sub roba lui transparenta, marca Dulce ca blana. Şi nu puteam să nu observ că talentul lui de a sta drept şi ţapăn e susţinut de o tijă in partea posterioară :)). Surpriza vine la sfârşi când vedem că în cap nu are nimic, pe cap nici atâta, ochii în borcane, şi dentiţia geva de genul: dinte lipsă pauză gaură, lipsă pauză gaură. Da ce pot să spun e foarte tăcut şi timid băiatu. Nu a spus nimic cât ne-am batut joc de el... 

duminică, 2 august 2009

vineri, 10 iulie 2009

Breaking News

Cerul se ceartă cu pământul. Şi se ceartă tare. Cerul îşi revarsă furia asupra pământului, câştigă prima rundă, pământul tace şi înghite. Mda. Aţi prins voi ideea. Afară plouă cu găleata. Măcar de ar fi aşa, dar e o Furtunică în toată regula. Două filme aşteaptă pe calculator să fie văzute şi eu mă uit la filmul de afară. E horror, nu-mi place. Păi care-i faza: e foarte greu să deschizi calculatorul când e furtună afară, mai ales când ai o mamă foarte pesimistă şi extrem de sadică. Ori de câte ori vine câte o Furtunică de asta începe să-mi povestească ştirile de la 7 de pe PROTV, nu alea de la 5, alea sunt nişte fleacuri, babe violate şi garduri rupte, nişte fleacuri! Astea de la 7 au miez! da! Arată oameni refugiaţi prin case, speriaţi de furia apelor ce se dezlănţuie ca un blestem în forma unui pârâiaş de 10 cm lăţime şi 2 cm înălţime ce se prelinge prin faţa porţii şi strigă în gura mare că primarul comunei e un bou că nu i-a săpat şanţ pentru treaba asta....ca să nu mai vorbim de canal.
Partea tragică urmează abia acum, când aflăm că nea` Vasâli s-a dus să ducă oile pe câmp şi nu s-a întors decât câinele lui de nădejde Gică (bine şi câteva oi aproape rănite), psihic vorbind, traumatizate de ce au fost forţate să vadă, cum se coboară ecografia direct din înaltul cerului asupra specialistului în domeniul păstoritului de ovine, adică baciu Moldovan, Vasâli din capu` satului, ăla a lu Geta nu a lu Florica, asa, îl loveşte în cap şi îl aruncă la pământ ca o pană. Suntem foarte norocoşi pentru că o avem in direct pe Mioriţa Laie ( Laie Bucălaie) care a fost martoră la acest incident nefericit.
Dap. Acestea fiind spuse vă transmite în direct de la Mama lu Roxana.
După ştiri urmează vremeaaaa. Ploaia e pe gata.
A terminat şi mama cu dramaturgiile. În sfârşit!
După atâta vânt şi ploaie iar se arată Soarele. Pardon....Luna.

miercuri, 1 iulie 2009

Auzi, tu nu tânjeşti?

-mie dor de muuuulte chestii
-mie dor de inconştienţa mea primară
-mie dor de de zilele în care mă jucam cu haita de câini de la mama la servici şi aduceam acasă numai chiriaşi
-mie dor de grădiniţă când terminam de colorat înainte şi mergeam pe la fiecare şi râdeam de restu cât de urât colorau
-mie dor de zilele când mă jucam cu maşinuţe de scârţ în faţa blocului
-mie dor să joc o urmărita, o parola, când te prind ăilalţi şi te gâdilă până mori
-mie dor de zilele în care vindeam florile din faţa blocului pentru o îngheţată
-mie dor de dimineţile în care mă trezeam şi mă uitam la Ed Edd & Eddy şi Fetiţele Power-fâss
-mie tare dor de colegii din generală
-mie dor de orele de română când terorizam profesoara şi puneam telefoane în ghiveciurile cu flori şi apoi sunam
-mie dor de bătăile cu tort de 8 martie
-mie dor de orele de franceză din generală
-mie dor de excursia la Piatra Neamţ
-mie dor de Andrei când se ducea să ude bureţii la începutul orei şi venea când suna de pauză
-mie dor de datele când făceam vaccin, de feţele colegilor la vederea acestuia :))
-mie dor de orele de pregătire de la matematică din clasa a8a, când stăteam toată clasa pe terenul şcolii şi îi făceam cu mâna la profă
-mie dor să mă trezesc buimacă la ora 3 noaptea şi să plec la şcoală
-mie dor mie dor mie dor de toate şi de toţi...

marți, 30 iunie 2009

dosarele x

Îmi dau cu caietul în cap. Nimic. Îmi mai dau odată. Acelaşi lucru. Pot să-mi dau cu caietul în cap până mâine că tot n-o să-mi vină vreo idee. Aşadar acelaşi rahat over and over again. Sunt într-o pană cumplită de idei. Imaginaţia şi-a luat şi ea vacanţă şi urăsc chestia asta. Urăsc...mai vorbesc şi prostii, ştiţi cu toţii că nu-s în stare să urăsc nici măcar o muscă. Chiarrrr.....că tot n-am idei, parcă parcă răsare una ( ultimu caiet cred că a avut efect). Ce ar fi să-mi fac o autoanaliză. Da! Chiar! Sunt genială! Instantaneu şi deodată am făcut cea mai tâmpită promisiune făcută vreodată! Da... am promis că voi posta ceva legat de propria-mi persoană. 5 chestii pozitive şi 5 negative legate de persoana în cauză(5 fiind nr fatidic preferat :)) ). Cu chestiile pozitive o să fie cam greu, dar despre cele negative aş putea vorbi 3 luni.
1. Da deci asta ar fi prima chestie negativă. Mă critic atît de mult încât cei din jur nu mai au prilejul să facă asta.
2.Încredere în mine am, dar nu am încredere în alţii. Poate fi luată ca un defect, dar eu tot cred că e mai bine aşa.
3. TAC. Asta e o problemă care mă seacă şi pe mine. Ori tac când ar trebui să vorbesc, să le închid gura unora care spun chestii pe care chiar nu le merit, ori vorbesc când chiar ar trebui să tac.
4. Ascult prea mult părerea celor din jur. Oricum fac ce cred eu că e mai bine, dar nu-mi place că sfaturi proaste tot vin şi nu încetează să-mi sune în cap.
5. Şi nu în cele din urmă cel mai hotărât defect al meu: sunt o OFTICATĂ. Mă oftic foarte uşor, din orice, dacă aud un cuvânt care nu-mi prea gâdilă timpanul mă oftic ( pt Dani: da!mă oftic pe moment! dar spre deosebire de alţii reuşesc să fac să nu pară evident! deci asta nu înseamnă că mă prind după juma de oră!)
6. Chestii pozitve. E cam greu. Păi aş putea spune că sunt genul de persoană căreia îi place să binedispună pe toată lumea. Nu sunt clown, măscărici, bla bla...doar puţin amuzantă.
7. O altă chestie pozitivă la mine e că nu dau sfaturi:)) Decât să dau sfaturi proaste mai bine tac! După cum am menţionat mai sus...
8. Nu sunt piţipoancă! ( ceea ce e o raritate în zilele noastre) Deci asta cred că e cea mai valabilă calitate a mea...deci ţin de ea...:))
9. Încă mai gandesc ca un copil (uneori) ceea ce mie imi place la nebunie...
10. Sunt realistă! Câteodată pote prea realistă, dar lasă aşa că e mai bine.
Gataa mi-am respectat lista de 10 caracteristici...nu mai zic nimic in plus. Ce e în plus e deja prea mult.

sâmbătă, 27 iunie 2009

Nume de cod C.Ă.L.Ă.T.O.R.I.A

După o noapte de nesomn, vizualizat fantezii pe tavan şi murit de cald, gândit la scânduri rupte dintr-un gard, o dat Domnu şi a ajuns şi Dimineaţa. Sună cesul care zice: Scoală! Scoală că am ajuns!
Cam asta a fost noaptea asta, încă o noapte albă petrecută în liniştea tulburată de sforăituri, baladele unor ţânţari rahitici şi simfonia deocheată a cucuvelei de la geam care se uită la mine ca la Home Cinema.
Mă spăl pe ochi şi încep să-mi ansamblez sandwich-urile pentru lunga zi plictisitoare ce aşteaptă a-şi întinde tentaculele canceroase şi asupra mea. În gară numai feţe necunoscute mie şi urâte. Veşnicii puieţi de ţigani care îţi oferă o iconiţă în schimbul unor mărunţi, un nimic. Veşnicul burlac vesel şi plin de umor negru. Trei măicuţe pe peron care nu urcă în trenul de Putna, aşteaptă nemurirea sufletului pe peronul gării. Vine tanti şi îmi oferă pijamale de bumbac : lasă-mă tanti că abia am scăpat de ele.
Urc în tren. După două minute începe să se mişte "şărpili di fier". Îmi găsesc compartimentul şi nu pot să nu observ şerveţelele amplasate de generoasa companie de transporturi, pe spătar ca să nu-ţi murdăreşti ridichea.
Studiez zona. Am în compartiment doi soţi de treabă, şi, în compartimentul alăturat un ciumapalac stătător pe scaun şi dătător din gură cu tricou roz cretin.
Căldura asta insupotabilă face totul să pară un miraj. Oraşele par să tot revină, copaci, câmp, mai mulţi copaci, uhh ceva nou! Câţiva pomi! Pâlcuri de copaci, o apă şi în sfârşit ceva cu totul deosebit, după atâta amar de copaci adunaţi grămadă încep pădurile. Cabluri nestingherite aleargă printre copaci de-a lungul căii ferate de la un stâlp care a servit atât amar de ani cu dragoste şi respect pentru patria mamă, la altul.
Am ajuns în Ciucea :)). O voce de copil îmi rupe "liniştea sufletească" şi îmi sună într-o ureche ca o voce interioară:" UITI CI FUGI BABA CEIA"!!!. Era Lucas desigur, şi baba chiar fugea...
Dupa 9 ore de mers cu trenul şi o oră de aşteptat pe coridor pentru că mama zice "Să fim pregatiţi!" Da! Şi când vad primul bloc sar din tren ca ultimul infractor, ajung în Oradea.
Ajunsă la destinaţie (parcă aş fi un colet), fac o ciocolată de casă că framiu, aşaaa în lipsă de ocupaţie. Eu şi veşnicele mele întrebari tâmpite. Îl intreb cum se face laptele praf :. Răspunsul vine instantaneu! Se aruncă vaca din avion! Deci aşaaaa.... Am mâncat ciocolată până m-am facut verde la faţă ca un extaterestru constipat. Şii gataaa pentru ziua astaa, mă culc, sunt obosită, mă simt ca o minge care a sărit încontinuu în aceeaşi cameră goală...

luni, 15 iunie 2009

1. De câte semne exclmării(sii) trebuie să abuzez într-o propoziţie hotărâtă dar lipsită de înţeles din privinţa "societăţii"?!
2. Pentru câte semne de întrebare folosite expre trebuie să mai consum cerneala pentru a se înţelege câtuşi de puţin ceea ce vreau să întreb?
3. Câte caiete dictando trebuie să mai distrug pentru a mă afla şi eu în treabă?
4. De câte ore pe CARTOON NETWORK mai am nevoie pentru a-mi aminti de vremurile când eram doar un copil inocent?
5. Câte mame îşi plâng copii pentru că au devenit nişte cocalari care caută toată ziulica iubiri perverse prin parcuri?
6. Câte mii de oameni trebuie să mai moară de foame pentru ca să se schimbe modul de gândire a conducătorilor acestei ţări?
7. Câte note bune trebuie să mai iau ca să-mi dau seama că am şi eu un boţ de minte?
8. De câte decenii de experienţă ai nevoie ca să înveţi să înveţi din greşeli?
9. De câţi neuroni, sinapse şi teci de Mielină am nevoie pentru a da câte un răspuns plauzibil la fiecare întrebare?

vineri, 12 iunie 2009

Spiru Haret!

Pleacă Profa!!!!!!!
Ţin să vă anunţ cu stupoare şi fără pic de părere de rău că... Colegiul Naţional de Informatică "Spiru Haret" din acest orăşel mic şi cochet e cel mai de căcat liceu existent în Calea Lactee!!! Scuzaţi exprimarea, n-o regret nici pe ea, dar trebuie să ştiţi, oameni buni care treceţi în clasa a9a, nici să nu vă treacă prin gând să puneţi liceul ăsta pe listă! cine intră nu mai iese( era ceva daca era si pt profi aşa), odată intrat, aici mori....Aşadar...cum spuneam este locul în care dacă intri cu vise, speraţe de viitor, pleci fără, locul în care dacă reuşeşti să treci de faza incipientă, nici o problemă se găseşte ceva să te tragă înapoi. Oricum e o tâmpenie, o idioţenie, o măgărie! Mă aşteptam oricum...

Un weekend de 3 luni

Deschid ochii. O lumină albastră şi puternică ca de neon îmi deranjează retina. Îi închid la loc. Mă uit la pereţi cu ochii închişi. Întunericul îmi face bine. Recapitulez: ce zi e azi? mă gândesc, mă gândesc, pfff nu-mi amintesc. Mă uit la ceas şi e 9 jumătate. De ce nu ai sunat băi?!? O sclipire de moment îmi inundă neuronul de care trag eu zi de zi. E VACANŢĂ! Ieri a fost premierea! Cea mai naşpa zi din tot anul. Chiar dacă sunt şi eu o amărîtă de premiantă cu un amărît de premiu 2, mă prezint la datorie ca în fiecare an.

Afară plouă ca în pădurea Ecuatorială pe timpul musonului. Îmi iau un avînt de încredere şi îi fur umbrela lui framiu, ies afară, şi, încep să fac reclamă involuntară la IULIUS MALL. Evident festivitatea de premiere are loc în AULĂ şi evident ne pune să aşteptăm ca fraierii două ore în faţa uşii pînă ne vine rândul. Mă umflă râsul şi plec. Revin în "două ore", îmi iau ce-mi aparţine, ps: o să-mi fac o bibliotecă acasă din cărţile primite la premiere :)):)).
Plec.
Încă plouă cu găleata, vorba aia. O "gaşcă de glumeţi", mai exact 2, îmi iau umbrela, mă ţin în ploaie, mă fac leoarcă. Râd şi eu de situaţia penibilă în care mă aflu, statistic vorbind îi cred haioşi, pentru că cineva trebuie să o facă.
Plec acasă. Am uitat cum s-a petrecut restul zilei deci asta înseamnă că am stat ca o pensionară uitându-mă pe PROTV la babele violate şi gardurile părăsite la ora 5. Mai încolo somn de voie
Deschid ochii. O lumină albastră şi puternică ca de neon îmi deranjează retina. Îi închid la loc..............

duminică, 7 iunie 2009

Casa Foster Nu.

A trecut ceva vreme de când le tot promit colegilor şi prietenilor că voi posta ceva legat de prietenii imaginari. Ce pot să zic nu am fost în stare să-mi imaginez unul, dar mi-am imaginat cum să ai mai mulţi.
Oricum nu e ca la Casa Foster pentru prieteni imaginari cu tot felul de monştrii blănoşi, lăţoşi, cu coarne mari şi roz şi cu suzete în vârf, politicoşi, cu 5-6 picioare care răsar din cap, cârlionţaţi, imobilizaţi în scaune cu rotile care se deplasează pe bază de kerosen, malefici şi inocenţi.
Mi-am imaginat cum e să-ţi disperi părinţii ţinând în casă 40 de prieteni imaginari, să fie casa plină, să spună glume şi să fac crize de râs, să vină mama în cameră şi să constate că tv-ul şi calculatorul sunt închise şi în mână nu am nici o carte. Să mă întrebe care-i faza şi să-i zic lui Cris să-i zică şi mamei gluma. Când intră mama în cameră să discut cu Paco şi cu Pedro probleme politice, despre ţara asta de doi bani ce stă să cadă, despre cum ar arăta ministrul educaţiei EMO cu breton pe o parte. Din spatele monitorului se vede un ochelarist chel, slab şi alb care se chinuie să-mi strice calculatorul mai mult de atât şi îşi dă cu tastatura în cap pentru ca n-are şanse.
Kid face mizerie în cameră, vine mama şi urlă, îi explic că prăpăditul ăla de pe canapea a făcut dar nu mă crede. Sunt doi atleţi prin hol sar coarda cu aţa de cusut. Nu ştiu cum îi cheamă, îi întreb mai încolo. Este unul care face bungee-jumping de pe geam pentru că stau la patru, sare, şi, abea jos îşi dă seama că era mai lungă coarda decât distanţa până la pământ.
Unul e mafiot şi dacă îl întreabă cineva cu ce se ocupă zice că e Directorul de pe Coasta de Vest al unei vaste Companii de Finanţe italiene. Ştim cu toţii că e criminal în serie dar nu-l băgăm în seamă. Unul e un drogat şi îmi raportează că vede elefanţi în costume de balerină şi şoricei roz şi pufoşi, cu căşti galbene, care construiesc un zgârie-nori.
Oricum e simplu...e ca şi cum ţi-ai privi cămaşa albă care atârnă pe marginea uşii de la dulap şi ai crede că e o femeie cu căciulă rusească în cap, un capot de noapte cu flori vii colorate ca pe cămăşile hawaiene şi o pereche de cizme militare în picioare, te ridici şi te duci să-i faci o cafea la 4 dimineaţa.

Minunata poveste românească a minţilor treze

Cred că ficare dintre noi avem prieteni de genul: vorbim când ne auzim, sau mai ales de genul: vorbim când am nevoie de tine. Sunt genul de prieteni pe care îi vezi pe stradă, dar ei nu te văd, îi suni să-i saluţi, scot telefonul din buzunar, se uită şi îl pun la loc. După vreun an de zile îţi da mesaj pe mess: Fă-mi urgent şi mie un CD! De te rog frumos ai auzit? Scuză-mă, te ştiu de undeva? Nu te supăra nu am mai auzit de tine niciodată. Chit că până şi la grădiniţă am fost împreună. Ştii, nu sufăr de amnezie şi nici nu am fost lovită în cap de un alcoolic dintr-o altă cameră aşa că fă un efort intelectual şi şterge ideea că m-ai fi cunoscut.

E o chestiune de timp până să-ţi dai seama cine-ţi sunt prietenii. Ţi s-a întâmplat vreodată să intri într-o încurcătură şi să ai nevoie de un sfat sau o vorbă bună dar să nu găseşti pe nimeni în stare să le spună?! Să nu ceri un efort fizic, nici material, doar intelectual. Un nenorocit de gând care nu face doi bani! dar totuşi contează...

Dar şi când vine ziua când în aer va pluti o amnezie acuta şi netratabilă. Când tot ce a fost n-o să mai fie, ziua când dispar personajele, siluetele, formele inconştiente şi nedrepte...

vineri, 29 mai 2009

Să stai plouat într-o zi frumoasă de mai

Ce s-ar întâmpla dacă o zi ar ieşi din rândul celorlalte? Şi în ce sens? Un exemplu: ziua mohorâtă.
Plouă torenţial.
Te trezeşţi cu faţa la cearşaf pentru că vecinul dă maneaua la maximum la 7 dimineaţa.
Te duci să te speli pe faţa, şi, constaţi că nu este apă.
Intri pe net, nu-i nimeni.
Iţi suni 3 colegi, nu răspunde unul.
Mai suni 3, aceeaşi poveste.
Orar nu ai pentru că ţi l-a mâncat căţelul disperat.
Pleci la şcoală.
Pierzi autobuzul.
Întârzii la prima oră.
E luni.
Îţi iei 2 pentru lipsa temei.
Nu ai caietul.
Te enervezi şi pleci.
Te întorci dupa 2 ore.
Te întâlneşi cu profu în curtea şcolii şi te alegi cu o ameninţare de corigenţă.
Mai iei un 2.
Pleci.
Stai 2 ore în ploaie până vine caleaşca 2.
Treci strada.
Nu ai loc pe trotuar pentru că trotuarul e parcare de camioane.
O iei pe stradă.
Te împiedici.
Te loveşte o maşină.
Ajungi la spital cu un picior şi două coaste rupte.
La spital urlă femeia de serviciu la tine :)) .
Te sperii.
Cazi din cauza capcanei puse de dumneaiei, spălat pe jos apă+săpun.
Îţi mai rupi o mână.
Femeia de serviciu face: Yessssssssssssss
Te duce salvarea acasă aproape paralizat.
Intri pe uşă şă te ia taică-tu la împins vagoane, pentru că ai venit după 10 jumătate.
Îi dai ignore.
Te aşezi la televizor.
Te uiţi la prognoza meteo pe ziua de mâine.
Plouă.

joi, 28 mai 2009

Despre superstiţii

Deci pe lângă faptul că românul e prost informat, aproximativ incult, mâncător de cartofi prăjiţi, ascultător de manele, fiţos si fomist în acelaşi timp, mai crede şi în superstiţii. Să luăm ca un prim exemplu cel cu acul:
- "Dacă găseşti un ac e semn de sfadă sau sărăcie". Normal pentru ca românul sărac si calic se naşte, sărac, calic si falit moare. Just a general truth...
-"Când găseşti ac cu urechi, iţi face nevasta fată-altfel băiat". Asta e bună. Păi dacă nu face fată nu o să nască un fazan oricum! şi nu vreau să-mi imaginez un ac cu urechi pentru că frateee s-ar putea să-l confund cu cineva:))
-"Cine dă acul cu aţă într-ânsul işi dă zilele". Mă gândeam cum ar fi să faci asta şi în momentul în care i-l înmânezi să cazi, din senin mori subit. Ţi-l dă înapoi, te trezeşti ca printr-un miracol, scoţi aţa, i-l dai înapoi şi iar mori pentru că Doamne a rămas o scamă de la aţă.
Bine acul ca acul. Dar cea mai răspândită superstiţie e cea cu pisica neagră. Stăteam şi mă gandeam cât e de greu să fii pisică neagră.
Dacă iţi taie calea pisica neagră o să ai ghinion.
Dacă se uită pe geam îndelung aşa, va ploua.
Dacă doarme cu lăbuţele sub ea e vijelie mare vine viitura, dar acum s-au învaţat cu toţii cu vine viitura.
Dacă trece pisica neagră pe sub masa pe care se află un mort, acesta va fi strigoi. Şi mă gândeam, mă cât de greu trebuie să fie să fii pisică neagra.
Te trezeşti dimineaţă şi te uiţi. Ia să văd ce am de făcut azi: Ăăăăă. Trebuie să mă duc până la ANM să iau prognoza meteo, după aia am vreo 3 ghinionişti. Deci nu poţi să mergi oricum aşa că doar eşti pisică neagră...păi cum stici destinul omului aşa....tre să mergi tiptil aşaa...ahh...uite norocosul, te dai la o parte, apoi vine ghinionistul treci ţanţoşă prin faţa lui...
Deci dragul meu cititor unic. Priveşte, minunează-te şi meditează la cât eşti de român. Dacă faci chestii de astea...ascunde-te, fă ce faci numai să nu ajungi la soluţia finală în România: Asta e !!!

duminică, 24 mai 2009

O seară în cartier

Stau pe scaun. Mă uit pe geam. Stau pe scaun şi mă uit pe geam. Şi ce văd? Văd totul şi nimic. Mă uit spre cer. Sunt câţiva nori rătăciţi, diformi şi fără expresie care-şi fac siesta. E linişte. Nu, de fapt nu e linişte. Mă mint. Mă uit în jos, glasul a 20 de copii îmi ţiuie în urechi şi îmi zgârie timpanul. Mă uit din nou spre cer căci acolo nu aud nimic. Soarele apune şi cerul are o combinaţie cu roşu şi portocaliu şi vreo cinşpe nuanţe de albastru.

Văzduhul e plin de insecte, 1000 000 000 de ţânţari infecţi, 700 000 de gâzuliţe rătăcite de părinţi. Se separă ca într-un fel de luptă East Side-West Side, un băiat îmbrăcat în alb pe stradă, 1000 de ţânţari de baltă cu picioare mari şi tot tacâmul, 2 păianjeni mici şi înfricoşători în colţul geamului şi un cărăbuş dizzy. What the... el e The Last One, Nemuritorul, Unicul, cel mai puternic cărăbuş ameţit. Ta Na Na Apare cucuveaua. Da...tu mai lipseai. Ce caută o imensitate într-o lume miniaturală. Prinde viteză şi îşi fixează direcţia. Ce ai de gând?! Cărăbuşule fuuuuuuuuugi! N-a apucat nici măcar să semnalizeze că la şi prins în cioc. Lungă viaţă a mai avut... Viaţă de noapte. S-a dus. Nu mai e. A plecat. Noapte bună...

sâmbătă, 23 mai 2009

Loneliness...

"Închid ochii şi las corpul să se decupleze şi las mintea să hoinărească. Hoinăreşte şi ajunge într-un loc cunoscut. Un loc despre care nu vorbesc şi despre care nici nu recunosc că există. Un loc în care sunt doar eu. Un loc pe care-l urăsc. Sunt singur. Sunt singur aici şi singur pe lume. Singur în inima mea şi singur în mintea mea. Singur peste tot, întotdeauna, de când mă ştiu. Singur cu Familia mea, singur cu prietenii mei, singur într-o Cameră plină de Lume. Singur când mă scol, singur de-a lungul groazei de fiecare zi, singur când în sfârşit mă întâlnesc cu întunericul. Sunt singur în teroarea mea. Singur în teroarea mea.

Nu vreau să fiu singur. Niciodată nu am vrut să fiu singur. Urăsc al dracului singurătatea. Urăsc faptul că nu am cu cine vorbi, urăsc faptul că nu am pe cine suna, urăsc faptul că nu are cine să mă ţină de mână, să mă ia în braţe, să-mi spună că totul va fi bine. Urăsc faptul ca nu am cu cine să-mi împart speranţele şi visele, urăsc faptul că nu mai am nici o speranţă şi nici un vis, urăsc faptul că nu am pe nimeni să-mi spună că trebuie să mă ţin tare, că speranţele şi visele nu sunt pierdute.
Urăsc faptul că atunci când urlu, şi urlu de moarte, urlu în van. Urăsc faptul că nu e nimeni să-mi audă urletul şi nu e nimeni care să mă înveţe cum să mă opresc din urlat. Urăsc faptul că ceea ce am ales în singurătatea mea e ceva ce-şi are sălaşul într-o pipă sa într-o sticlă. Urăsc faptul că ceea ce am ales în singurătatea mea mă omoară, m-a şi omorât, sau o să mă omoare curând. Urăsc faptul că o să mor singur. O să mor singur în teroarea mea."

James Frey-"A million little pieces"

vineri, 22 mai 2009

Psihic sub papuc...

Stau în bancă. Mă uit în jur, e linişte. Colegii mei stau ca hipnotizaţi pe scaune şi nu suflă unul o vorbă. Mă uit ceva mai departe de ei. Da. Sunt chiar aici. Sunt chiar în locul în care îmi petrec 8 ore pe zi. Ca un loc de muncă cu normă întreagă dar fără salar. 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână în locul în care toţi îşi doresc să nu fie. E o linişte sumbră şi macabră. Mă uit afară, e o căldură insuportabilă, soarele arde în voia cea bună. Nu e nici un nor pe cer, ca să facă puţină umbră, cum nu e nici un om pe stradă ca sa alunge pustietatea. E ca în Vestul Sălbatic, doar că e ceva mai verde şi lipsesc rotocoalele de paie purtate de vântul în două cu praf care nu face decât să te înece în loc să te răcorească. Am fizica. Profu vine la şi jumătate ca de obicei. Nu ştiu ce fac colegii că tot nu mişcă unul. Dar ştiu ce fac eu. Rup monotonia. Mă ridic şi mă duc să mă servesc cu o gură de apă îmbunătăţită cu clor răcoritor. Intru în clasă, profu era deja venit. Mă aşez în bancă.
-Ce zi minunată, nu? Numai bună pentru pus imaginaţia la bătaie, mă gândeam eu.
În timp ce profu caută exerciţii prin manual, se întâmplă tragedia. Valentina atinge cu talpa adidasului piciorul scaunului şi scoate un sunet de ăla ca atunci când faci un lucru involuntar şi urât mirositor. În următoarea secundă toata lumea pe jos de râs. Hai să o mai înflorim puţin.
-Valentina! Dar chiar aşa? dă-o n-colo de treabă! asta e nesimţire deja! În timp ce noi o tachinam profu se duce şi deschide geamul.
- Domnule profesor! dar e mai cald afara ca în clasă, va rog să-l închideţi!
- Lasă să vină aerul! Ia Râşca, treci tu la tablă că văd că ai chef de vorbă.
În timp ce îmi îndrept direcţia spre tablă mă ţin de nas ca să mai pun puţină sare pe rană.
- Da ce ai Râşca? te mănâncă nasul?
- Da domnu profesor, cred că aşa mă prinde o răceală. Iau mîna de la nas şi inspir aer adânc de două ori la rând, ca şi cum ar mirosi a ceva. Inspiră şi profu. Nimic. Totuşi ca măsură de precauţie îşi trage catedra şi scaunul la fereastra şi o fugăreşte pe Valentina la toaletă. Noi sărim în sus, păi da cum ne împuţeşte aici şi ne lasă să suportăm şi pe ea o trimite la aer curat. Până la marea revoluţie se sună şi profu prinde viteză spre uşă. Încă un prof făcut la psihic...

M-am hotărât!










După lungi cugetări şi lupte interminabile cu propria-mi persoană, m-am hotărât să-mi fac în ciudă şi să folosesc materia cenuşie pe care mi-a dat-o Dumnezeu şi în scopuri care nu conţin substantivul şcoală. Se pare că unii dintre noi au fost înzestraţi cu un dar extra-super-mega special de a plictisi oamenii. Şi ăsta e doar începutul...