Stau pe scaun. Mă uit pe geam. Stau pe scaun şi mă uit pe geam. Şi ce văd? Văd totul şi nimic. Mă uit spre cer. Sunt câţiva nori rătăciţi, diformi şi fără expresie care-şi fac siesta. E linişte. Nu, de fapt nu e linişte. Mă mint. Mă uit în jos, glasul a 20 de copii îmi ţiuie în urechi şi îmi zgârie timpanul. Mă uit din nou spre cer căci acolo nu aud nimic. Soarele apune şi cerul are o combinaţie cu roşu şi portocaliu şi vreo cinşpe nuanţe de albastru.
Văzduhul e plin de insecte, 1000 000 000 de ţânţari infecţi, 700 000 de gâzuliţe rătăcite de părinţi. Se separă ca într-un fel de luptă East Side-West Side, un băiat îmbrăcat în alb pe stradă, 1000 de ţânţari de baltă cu picioare mari şi tot tacâmul, 2 păianjeni mici şi înfricoşători în colţul geamului şi un cărăbuş dizzy. What the... el e The Last One, Nemuritorul, Unicul, cel mai puternic cărăbuş ameţit. Ta Na Na Apare cucuveaua. Da...tu mai lipseai. Ce caută o imensitate într-o lume miniaturală. Prinde viteză şi îşi fixează direcţia. Ce ai de gând?! Cărăbuşule fuuuuuuuuugi! N-a apucat nici măcar să semnalizeze că la şi prins în cioc. Lungă viaţă a mai avut... Viaţă de noapte. S-a dus. Nu mai e. A plecat. Noapte bună...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu