Cred că ficare dintre noi avem prieteni de genul: vorbim când ne auzim, sau mai ales de genul: vorbim când am nevoie de tine. Sunt genul de prieteni pe care îi vezi pe stradă, dar ei nu te văd, îi suni să-i saluţi, scot telefonul din buzunar, se uită şi îl pun la loc. După vreun an de zile îţi da mesaj pe mess: Fă-mi urgent şi mie un CD! De te rog frumos ai auzit? Scuză-mă, te ştiu de undeva? Nu te supăra nu am mai auzit de tine niciodată. Chit că până şi la grădiniţă am fost împreună. Ştii, nu sufăr de amnezie şi nici nu am fost lovită în cap de un alcoolic dintr-o altă cameră aşa că fă un efort intelectual şi şterge ideea că m-ai fi cunoscut.
E o chestiune de timp până să-ţi dai seama cine-ţi sunt prietenii. Ţi s-a întâmplat vreodată să intri într-o încurcătură şi să ai nevoie de un sfat sau o vorbă bună dar să nu găseşti pe nimeni în stare să le spună?! Să nu ceri un efort fizic, nici material, doar intelectual. Un nenorocit de gând care nu face doi bani! dar totuşi contează...
Dar şi când vine ziua când în aer va pluti o amnezie acuta şi netratabilă. Când tot ce a fost n-o să mai fie, ziua când dispar personajele, siluetele, formele inconştiente şi nedrepte...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu