Pe unde?! Drept înainte! Şi acum? La stânga. Cât? Jumătate de metru. Şi acum? Drept înainte. Până când?! Până ajungi la un stâlp. Şi după? Dai cu capul până vezi numele persoanei iubite scris în stele. Şi dacă nu-l văd? Ai greşit stâlpul. Urcă în autobuz. Pot să întreb unde mergem? Nu. Unde mergem? Nicăieri. Am mai fost? Da. O iei drept înainte, de 3 ori la dreapta, drept înainte 10 minute, cobori, apoi o iei la picior, cu paşi înceţi dar siguri, pe străduţa aia care ştii tu, nici nu urcă nici nu promite mare lucru. Mergi, mergi, până dai de un metis dubios, şi, faci dreapta pe după el. Ai în stânga locul în care intri şi ieşi dependent de litere tipărite, şi în dreapta locul în care poţi visa la nesfârşit, vise al căror efect ori e negativ ori nu te ajută cu nimic.
Se lasă seara şi ţii de linia orizontului. Mai faci o dată la dreapta şi o ţii cât vezi cu ochii. E linişte şi răcoare, lumina felinarelor te linişteşte mai mult decât ar trebui. Mai semnalizezi de două ori dreapta până te lasă bateriile şi te opreşti. De ce să te opreşti? De ce nu? Te uiţi la stele şi relizezi că e ceva ciudat, par atât de albastre, de reci de insolente, atât de îndepărtate, de reci de infatuate. O viaţă ai sta aici să le priveşti, cu capul sprijinit de spătarul băncii. O viaţă de om, sau un minut... ce mai contează? Oricum e înnourat! Şi dacă nu ai stele ce faci? Când nu mai ai stele...deschizi ochii că e dimineaţă...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu