joi, 3 iunie 2010

Happy like a FUNeral...

Am făcut-o din nou. Iar mi-am lăsat blogul în paragină. Păi na...fenomenele încetaseră să mai dea semne.Toate ca toate...şi toate până într-o zi când fenomenul se distinde. Plec acasă.
Autobuzul mă deprimă aşa de tare încât până ajung acasă caut în primul rând să nu mi se facă rău (din cauza deprimaţiunii:) ),în al doilea rând să fac faţă plictiselii. Din indiferenţa mea organizată(amabilitate) mă mut din spate până în faţă emigrând prin autobuz împinsă de miros ca de inerţie. Dar nimic. Duhoarea persistă! E peste tot! Dar nu-i nimic oameni buni, nu vă spălaţi pentru că eu ştiu să tac într-o mie de feluri că de altfel...Trebuie sa îndur! O luptă surdă cu un inamic nevăzut.
Un rom vomat cu moacă de actor de telenovele după o partidă de bocet în hohote, se prelinge pe un scaun uitând că există. Faţa îi atârnă şi gura îi miroase a călcâie încă de la naştere. Ochii se caută pe jos. E legumă.
Încercând cu disperare să parcurg oraşul ăsta infect, mă direcţionez spre casă transformându-mă în propriul cobai într-un experiment pe viaţa şi pe moarte.
I-aş fi dat o ciungă Orbit, dar mi-ar fi trebuit o duzină, cât să-l acopăr. Ar fi trebuit înscris la o campanie:consumator fidel TIC TAC...poate îi trimiteau ăia mostre gratis. În fine. Muzica mă scoate din impas.
Şi totuşi, nu o mai aud. Incredibil de de oribil se aude mestecând cu căştile în urechi în pauza dintre melodii. Să auzi fiecare firmitură prinsă la înghesuială între molari...e ca şi cum ai fi un chinez în propria piele ascultând legat de un scaun cu o linişte apăsătoare în jur, într-o cameră complet goală cu pereţii foşti verzi, scorojiţi şi mucegăiţi, de-a lungul cărora se prelinge câte o picătură făcând întindere până la o posibilă găleată imaginară, şi, desprinzându-se face:Pic Pic Pic. Câte un Pic Pic Pic. Unnn pic dar ce mult dureazăă. La un moment dat, chinezul ieşit din minţi şi cu creierii terci, smulge scaunul din podea şu dă cu sine de pereţi până rupe scaunul. Uimit că poate scăpa de picureală perforează un geam şi alergând constată stupefiat că a prins aripi de la un etaj 50 de la subsolul unei peşteri...Trebuie să mă trezesc...
Aşa...am ajuns. Asa că mi-am scos picioarele la plimbare. Tornada părea pe cale să se termine şi totu e ghini şi frumos. Deşi soarele pare mai mult la plimbare decât la lucru, încerc să mă mulţumesc şi cu puţin, printr-o intenţie de reacţiune mediocră, mă opresc şi, mulţumindu-i, îmi rup palmele aplaudând în van.
În jur, oameni cu ochii mari...What?!

marți, 11 mai 2010

Boală la cană...

Teraflu adica Terra de la pamântul nostru drag şi flu de la răceală. Adică ce răceala pământului. Nu. Pământul răcelii. Ce...Ce mama huciului m-a prins aici. Lichid opac, gust lămâios, mirosind a galben, şade într-o cană verde încercând să mă aburească. Nici o şansă.
Răceală donată.
Stare: stresată. Mucoasă nazală curgătoare, cheltuitoare de baxuri de şerveţele. Multă. :). Nănău roz cretin. Iaaacs.
Paranoia! Cine m-a îmbolnăvit?! Da chiar atâta loc de nesimţire curată, spălată, să fi avut acel suflet gol şi pustiit, "gârbovit şi de nimic" (iar se reîncarnează Eminescu), fără milă...m-a molipsit. Ce tâmpit! Sau poate cerul, poate luna, poate norii...hai că nu ajung aşa departe. Şi totuşi în aer microbi verzi, ochi, gură şi mustăţi în urechi...urâţi ca nişte muci în prag de pensie. Verzi. Ca iarba de pe câmp la ora asta!
Diverse.
Şi totuşi, unde naiba sunt şerveţelele alea...

marți, 6 aprilie 2010

Farmec sau cinism?

Nu e ciudat? Sau e obişnuit. Nu e normal, e la ordinea de zi să te găseşti în mulţime şi totuşi nimeni să nu te cunoască...să te sperie indiferenţa agitaţiei din jur. Obiectul potrivit într-un loc obişnuit, copacul din aceeaşi pădure, colţul de stradă cu cerşetorul chiriaş, dunga de încălcat din mijlocul străzii. Un bulevard oarecare măturat cu lumina farurilor într-o noapte complet clară. În jur o linişte deplină, deasupra cer senin. Lumina pierdută ca în timpul eclipselor. Lună ciudată tare. Ar plânge sau ar dori să facă asta. E roşie sau doar ruşinată. E frig sau privirea face totul.
Beznă perfectă. Totul îşi schimbă forma la lumina stelelor, totul este deformat, îngroşat până la caricatură.
Un sunet teribil de înfricoşător povesteşte ceva sinistru, cum lumina pierde războiul şi liniştea domină. Momentul ireversibil în care timpul viu roade tot, cerşind un soare care te face să regăseşti bucurii simple de care ai uitat. Şi uiţi. Şi te uiţi. Rămâne doar o cicatrice, semn vag în memorie, care se simte totuşi ca o zgârietură pe o suprafaţă fină.
Uneori nu poţi fi conştient de enormităţile debitate...încercând din răsputeri să cauţi, să provoci o stare, să inventezi ceva memorabil neluând în seamă strădania oamenilor de a fi banali, de a depunde prea mult efort în situaţii simple. Urcă văi, coboară dealuri şi rămân dezamăgiţi când nu văd padurea din cauza copacilor...

sâmbătă, 27 martie 2010

Dezolant

   Mă întreb cum e să dârdâi din cauza unei amintiri. Să dârdâi de frig amintindu-ţi că azi ai îngheţat. Îngheţi aflând şi visând.

   Autobuzul. Oraşul pustiit la ora opt. Doar luminiţe albe şi galbene. Încă mai pâlpâie versuri care sună neîncetat în cap implorând uitare. Încă mai este pe cer urma ultimului avion tăind parcă lumina lunii. Luna...atât de sictirită, de rece, de placidă şi răbdătoare aruncată lângă un pământ oarecare într-un univers mincinos. Pluteşte în aer un iz stins de bec obosit, un iz de...nimic nu-mi mai trebuie, nimic nu-mi mai place, ceva e mult prea mult. Şi nu-mi dau seama cum. Câte becuri trebuie stinse să-i crească copacului dulie? Ce întrebare... Stările naşpa de înteţesc, ceaţa se formează în jur, faptele lasă frâu liber ploii să înceapă. O ploaie de gânduri căzând de foarte sus şi sfărâmându-mi orice speranţă inutilă. O mie de idei risipitoare de timp îmi trec prin cap ca şi Săgeata Albastră prin gările prea mici. Prea mică pentru fapte mari. Prea pierdută pentru a mai găsi cale de înapoiere în ceea ce ar trebui să însemne normal. Se instalează iar acea stare de neutralitate când nici măcar culorile nu mai conturează zâmbetul de mult uitat.

   Lipseşte parcă acea Roxana din geam a cărei urmă de reflexie dă pierdut fenomenul din fizică. S-au inventat interesele de atunci. De atunci când doar un lucru contează şi când lucrul acela nu e, se constată că nu se merită, deci nu mai există nimic. S-a risipit. Parcă nici nu a fost. A fost un miraj într-un deşert îngheţat. Dorinţa de a schimba totul dar fără nici o putere umple un spaţiu odată alb, cu negru. Şi farmecul moare...