sâmbătă, 27 martie 2010

Dezolant

   Mă întreb cum e să dârdâi din cauza unei amintiri. Să dârdâi de frig amintindu-ţi că azi ai îngheţat. Îngheţi aflând şi visând.

   Autobuzul. Oraşul pustiit la ora opt. Doar luminiţe albe şi galbene. Încă mai pâlpâie versuri care sună neîncetat în cap implorând uitare. Încă mai este pe cer urma ultimului avion tăind parcă lumina lunii. Luna...atât de sictirită, de rece, de placidă şi răbdătoare aruncată lângă un pământ oarecare într-un univers mincinos. Pluteşte în aer un iz stins de bec obosit, un iz de...nimic nu-mi mai trebuie, nimic nu-mi mai place, ceva e mult prea mult. Şi nu-mi dau seama cum. Câte becuri trebuie stinse să-i crească copacului dulie? Ce întrebare... Stările naşpa de înteţesc, ceaţa se formează în jur, faptele lasă frâu liber ploii să înceapă. O ploaie de gânduri căzând de foarte sus şi sfărâmându-mi orice speranţă inutilă. O mie de idei risipitoare de timp îmi trec prin cap ca şi Săgeata Albastră prin gările prea mici. Prea mică pentru fapte mari. Prea pierdută pentru a mai găsi cale de înapoiere în ceea ce ar trebui să însemne normal. Se instalează iar acea stare de neutralitate când nici măcar culorile nu mai conturează zâmbetul de mult uitat.

   Lipseşte parcă acea Roxana din geam a cărei urmă de reflexie dă pierdut fenomenul din fizică. S-au inventat interesele de atunci. De atunci când doar un lucru contează şi când lucrul acela nu e, se constată că nu se merită, deci nu mai există nimic. S-a risipit. Parcă nici nu a fost. A fost un miraj într-un deşert îngheţat. Dorinţa de a schimba totul dar fără nici o putere umple un spaţiu odată alb, cu negru. Şi farmecul moare...