marți, 6 aprilie 2010

Farmec sau cinism?

Nu e ciudat? Sau e obişnuit. Nu e normal, e la ordinea de zi să te găseşti în mulţime şi totuşi nimeni să nu te cunoască...să te sperie indiferenţa agitaţiei din jur. Obiectul potrivit într-un loc obişnuit, copacul din aceeaşi pădure, colţul de stradă cu cerşetorul chiriaş, dunga de încălcat din mijlocul străzii. Un bulevard oarecare măturat cu lumina farurilor într-o noapte complet clară. În jur o linişte deplină, deasupra cer senin. Lumina pierdută ca în timpul eclipselor. Lună ciudată tare. Ar plânge sau ar dori să facă asta. E roşie sau doar ruşinată. E frig sau privirea face totul.
Beznă perfectă. Totul îşi schimbă forma la lumina stelelor, totul este deformat, îngroşat până la caricatură.
Un sunet teribil de înfricoşător povesteşte ceva sinistru, cum lumina pierde războiul şi liniştea domină. Momentul ireversibil în care timpul viu roade tot, cerşind un soare care te face să regăseşti bucurii simple de care ai uitat. Şi uiţi. Şi te uiţi. Rămâne doar o cicatrice, semn vag în memorie, care se simte totuşi ca o zgârietură pe o suprafaţă fină.
Uneori nu poţi fi conştient de enormităţile debitate...încercând din răsputeri să cauţi, să provoci o stare, să inventezi ceva memorabil neluând în seamă strădania oamenilor de a fi banali, de a depunde prea mult efort în situaţii simple. Urcă văi, coboară dealuri şi rămân dezamăgiţi când nu văd padurea din cauza copacilor...

Un comentariu: