miercuri, 16 martie 2011

Un fel de problemă

De o bucăţică de vreme am ghiozdanul ticsit de hârtii. Nu sunt mototolite, nu fizic. Dar se simt de parcă ar fi. Sunt doar gândurile mele aruncate, expuse orcărui necunoscător neinteresat. Păi mi se pare corect. La ce bun să dai unui copil un memorator de texte când el îşi doreşte o acadică maaare dulce şi colorată? Dar cum ar fi totuşi să şi-l dorească fără să vrea? Cum aş fi eu vrând să citesc ceva scris de mine şi să nu am ce, ca mai incolo să descopăr că nu sunt tocmai eu.
Aveţi şi voi lucruri de care v-aţi debarasat dar pe care le-aţi primi înapoi cu uşa deschisă cu "flori şi cu busuioc"?
O senzaţie de deja-vu îţi schimbă acea mică fracţiune dintr-o viaţă alergăreaţă. Şi te opreşti în loc să nu o pierzi, să nu pierzi momentul de luciditate cel mai fictiv posibil când înţepeneşti pe o strada aglomerată pentru acel deja-vu ce te îndulceşte dar te şi amăgeşte pentru că nu eşti sigur că îl, ai pentru că vrei să îl ai sau, îl ai pentru că imaginaţia îţi joacă farsa secolului.
E o aberaţie. E aberaţia mea. E senilitate. E abraaaact :))
Cum e când îţi aduci aminte cu drag când îţi imaginai? şi nu doar...când trăiai momentul ca şi cand ar fi fost real. Păi ce îţi aduci aminte de fapt? Un fapt ireal, un motiv, o dorinţă îndeplinită, sau doar un bis neîndeplinit la acea dorinţă.
Când liniştea te ţine treaz dar în cap îţi cântă radioul. Când melodia aia ordinară pe care ai mai auzit-o de zeci de ori îţi aduce aminte doar un singur moment semnificativ, care a făcut ravagii. De ce nu îţi aduci aminte senzaţia de a sta la rând într-un magazin aglomerat şi faptul că ai uitat ce să cumperi până ai ajuns la tejghea?
Cum e atunci când subconştientul te conduce? Să îţi imaginezi fiecare pas, fiecare suflu, fiecare celulă din corpul ăsta, respirând. Fiecare miime de secundă, asta depăşind chiar procesul nostru de gândire, deci ar fi prea mult. Să zicem că e ok. bine, e ok. Dar nu e sănătos, atunci când în mintea ta copacul ăla mai este acolo ba chiar mai şi inverzeşte iar blocul are aceeaşi culoare ca acum 10 ani. E grozav. Dar dacă revin? Cine suportă şocul? Dau cu mine de pereţi că autobuzul nu a plecat după 10 minute ci dupa 8?!
Păi nu.
La şcoală vorbim mereu de imaginarul poetic. Adică ceva de genul Eminescu în somnoroase păsărele, cu păsărelele pe ramuri şi toate cele, printre versuri el ne transmite cu o subtilitate incredibil de aleasă şi ascunsă, că luna privea soarele cu spatele şi stelele erau martori oculari. Ce înţeleg eu din faza asta? Că suntem mai ţăcăniţi decât Eminescu. Omul poate voia să zică doar de păsările alea adormite de pe cracul din copac!
În fine.
Imaginaţia e domeniul necartografiat, unii fiind bogaţi şi în acest domeniu, alţii, citind bloguri tâmpite ca al meu.
Dacă nu ştii să îţi foloseşti imaginaţia atunci să....citeşti o carte (ciorbistule)! :))

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu