miercuri, 16 martie 2011

Un fel de problemă

De o bucăţică de vreme am ghiozdanul ticsit de hârtii. Nu sunt mototolite, nu fizic. Dar se simt de parcă ar fi. Sunt doar gândurile mele aruncate, expuse orcărui necunoscător neinteresat. Păi mi se pare corect. La ce bun să dai unui copil un memorator de texte când el îşi doreşte o acadică maaare dulce şi colorată? Dar cum ar fi totuşi să şi-l dorească fără să vrea? Cum aş fi eu vrând să citesc ceva scris de mine şi să nu am ce, ca mai incolo să descopăr că nu sunt tocmai eu.
Aveţi şi voi lucruri de care v-aţi debarasat dar pe care le-aţi primi înapoi cu uşa deschisă cu "flori şi cu busuioc"?
O senzaţie de deja-vu îţi schimbă acea mică fracţiune dintr-o viaţă alergăreaţă. Şi te opreşti în loc să nu o pierzi, să nu pierzi momentul de luciditate cel mai fictiv posibil când înţepeneşti pe o strada aglomerată pentru acel deja-vu ce te îndulceşte dar te şi amăgeşte pentru că nu eşti sigur că îl, ai pentru că vrei să îl ai sau, îl ai pentru că imaginaţia îţi joacă farsa secolului.
E o aberaţie. E aberaţia mea. E senilitate. E abraaaact :))
Cum e când îţi aduci aminte cu drag când îţi imaginai? şi nu doar...când trăiai momentul ca şi cand ar fi fost real. Păi ce îţi aduci aminte de fapt? Un fapt ireal, un motiv, o dorinţă îndeplinită, sau doar un bis neîndeplinit la acea dorinţă.
Când liniştea te ţine treaz dar în cap îţi cântă radioul. Când melodia aia ordinară pe care ai mai auzit-o de zeci de ori îţi aduce aminte doar un singur moment semnificativ, care a făcut ravagii. De ce nu îţi aduci aminte senzaţia de a sta la rând într-un magazin aglomerat şi faptul că ai uitat ce să cumperi până ai ajuns la tejghea?
Cum e atunci când subconştientul te conduce? Să îţi imaginezi fiecare pas, fiecare suflu, fiecare celulă din corpul ăsta, respirând. Fiecare miime de secundă, asta depăşind chiar procesul nostru de gândire, deci ar fi prea mult. Să zicem că e ok. bine, e ok. Dar nu e sănătos, atunci când în mintea ta copacul ăla mai este acolo ba chiar mai şi inverzeşte iar blocul are aceeaşi culoare ca acum 10 ani. E grozav. Dar dacă revin? Cine suportă şocul? Dau cu mine de pereţi că autobuzul nu a plecat după 10 minute ci dupa 8?!
Păi nu.
La şcoală vorbim mereu de imaginarul poetic. Adică ceva de genul Eminescu în somnoroase păsărele, cu păsărelele pe ramuri şi toate cele, printre versuri el ne transmite cu o subtilitate incredibil de aleasă şi ascunsă, că luna privea soarele cu spatele şi stelele erau martori oculari. Ce înţeleg eu din faza asta? Că suntem mai ţăcăniţi decât Eminescu. Omul poate voia să zică doar de păsările alea adormite de pe cracul din copac!
În fine.
Imaginaţia e domeniul necartografiat, unii fiind bogaţi şi în acest domeniu, alţii, citind bloguri tâmpite ca al meu.
Dacă nu ştii să îţi foloseşti imaginaţia atunci să....citeşti o carte (ciorbistule)! :))

marți, 8 martie 2011

Introducere

roxy_dmx: stii ce nu am facut de mult timp?
roxy_dmx: de fapt....nu conteaza..
Fodorcan Daniel: ce
Fodorcan Daniel: hai zii
roxy_dmx: n-am mai scris pe blog
Fodorcan Daniel: am observat
roxy_dmx: mi-e dor sa citesc ceva scris de mine
Fodorcan Daniel: citeste ceva ce ai scris
roxy_dmx: daa....
roxy_dmx: le-am mai citit....ficare chestie cand o citesc...imi amintesc ce stare aveam cand am scris-o
Fodorcan Daniel: adevarat
roxy_dmx: nu am mai scris din iunieee!!
Fodorcan Daniel: care e urmatoarea tema?
roxy_dmx: cine a zis ca scriu?
Fodorcan Daniel: aaa
Fodorcan Daniel: deci nu ai de gand?
roxy_dmx: nu stiu ce sa scriu
Fodorcan Daniel: gasesti tu ceva
roxy_dmx: cred am o idee
Fodorcan Daniel: care?
roxy_dmx: conversatia
Fodorcan Daniel: care?
roxy_dmx: asta
roxy_dmx: pot?! pot?!
Fodorcan Daniel: poti..
Fodorcan Daniel: sunt curios cum iese
roxy_dmx: da...o sa le invart putin
Fodorcan Daniel: exact cum vrei
Fodorcan Daniel: sunt tare curios sa stii
roxy_dmx: pai tu stii deja ce o sa fie scris...

Dor de`o vorbă...

roxy_dmx: te-am visat intr-o noapte
Fodorcan Daniel: stiam eu
roxy_dmx: stiai un rahat
Fodorcan Daniel: si ce faceam in visul tau?
Fodorcan Daniel: tu mereu ma visez numai ca nu recunosti
Fodorcan Daniel: :))
roxy_dmx: :))
roxy_dmx: ba
roxy_dmx: am visat ca ti-am inchis gura
roxy_dmx: :))
roxy_dmx: eram cumvaa
roxy_dmx: mai multii
roxy_dmx: eram undeva pe la orizont
roxy_dmx: si tateam muulti asa insirati pe o chestie de ciment
roxy_dmx: si tu tot dadeai din gura
roxy_dmx: ca sunt previzibila
roxy_dmx: ca tu stii tot ce fac eu ca tu prevezi orice urmeaza eu sa fac
roxy_dmx: si mam enervat asa de tare
roxy_dmx: si team pupat..pe gat....dupa care ti-am zis: prevede asta!
roxy_dmx: :))
roxy_dmx: si ai ramas socat...si nai mai zis....si am inceput eu sa rad
roxy_dmx: dupa care s-a prabusit ceva prin mijlocul soselei.....si s-a facut o ditai gaura in asfalt...si un mic cutremur..
roxy_dmx: si mai incolo nu mai are nici o legatura
roxy_dmx: da partea cu tine...ma amuzat tare
roxy_dmx: bine
roxy_dmx: acum poti sa zici ceva
Fodorcan Daniel: da
roxy_dmx: acum nu mai visez ...poti sa vorbesti

roxy_dmx: numai in vise iti inchid eu tie gura..
Fodorcan Daniel: am vazut candva nu stiu pe unde o definitie tare interesanta cu visele
Fodorcan Daniel: era ceva de genul
Fodorcan Daniel: vislee sunt creatii ale creieruli considerate imposibil de realizat in realitate
roxy_dmx: paiii ar fi ceva sa fie asa...asta ar insemna sa nu mai existe nici cutremure
roxy_dmx: nici haos
roxy_dmx: nici apa sucevei
roxy_dmx: :))
Fodorcan Daniel: nuu
Fodorcan Daniel: pe care creirul le considera imposibil de 'creat ' in realitate
Fodorcan Daniel: de facut
...................................................
Fodorcan Daniel: si stii ce
Fodorcan Daniel: demult tare am aflat ca
Fodorcan Daniel: lumea nu mai niciodata dreapta si nici nu ar trebui sa ma astept vre-odata sa fie...
Fodorcan Daniel: am invatat totusi si stiu
Fodorcan Daniel: ca ,cu totii avem probelemele noastre..mai mari sau mai mici...care se vad sau care nu ...
Fodorcan Daniel: si ca stiu ca cineva poate zambi desi in suflet cine stie ce rozboi poarta
Fodorcan Daniel: si de aceea incerc sa ma feresc sa judec
roxy_dmx: asa e ai dreptate
roxy_dmx: m-ai pus pe ganduri
roxy_dmx: din nou
Fodorcan Daniel: deci ai mai fost?
Fodorcan Daniel: pe ce ganduri?
Fodorcan Daniel: stiu ca sunt indiscret..dar daca se poate
roxy_dmx: stii ce e mai trist ca un accident de masina?
roxy_dmx: sa zicem asa
roxy_dmx: ce e cu adevarat trist
Fodorcan Daniel: sunt chestii mult mai rele decat accidentele de masina
roxy_dmx: mai rau ca cel mai rau lucru
roxy_dmx: e atunci cand oamenii nu-ti mai plac...cand te uiti la ei si nu-ti mai aduc nici o bucurie stiind ca sunt meschini si prefacuti.....atunci cand ajungi sa iti placa pamantul de sub picioare mai mult ca oamenii
roxy_dmx: cand si un nor pe care nu l-ai vazut niciodata te-ar asculta mai bine ca un cel mai apropiat prieten
roxy_dmx: sunt chestii care te fac....sa nu mai iesi din casa
Fodorcan Daniel: si atunci cand nici acasa nu te mai simti ca acasa?
Fodorcan Daniel: unde te duci?
roxy_dmx: in parc
roxy_dmx: parcul mi se pare cel mai bun prieten....nu vorbeste...doar asculta...nu are un scop nu cere nimic
Fodorcan Daniel: ar putea la fel de bine sa fiu un pahar
Fodorcan Daniel: un cd
Fodorcan Daniel: o carte
roxy_dmx: sau asa
Fodorcan Daniel: da...m-am prins
Fodorcan Daniel: ca am plecat de la casa care nu mai e casa
roxy_dmx: schimbi un mediu cu altul
roxy_dmx: preferabil mai bun
Fodorcan Daniel: atunci...iti gasesti un scop pentru care te apuci sa muncesti
Fodorcan Daniel: iti gasesti ocupatiee
roxy_dmx: da
roxy_dmx: ca sa nu mai stai sa bati campii cu gratie :))
..........
roxy_dmx: era o chestie: daca nu poti schimba lumea...schimba-te pe tine
Fodorcan Daniel: e spre folosul tau un asa mod de gandire
roxy_dmx: e nevoie de efctul invers
roxy_dmx: stii de ce scriitorii care se duc in pustietate scriu?
roxy_dmx: cei care stau sihastri prin munti..prin deserturi...oriunde s-ar duce
Fodorcan Daniel: ma gandesc eu
Fodorcan Daniel: dar zii tu
roxy_dmx: oricat ar parea ca ei vor sa fie singuri sa fuga de lume
roxy_dmx: ei prin scris tot comunica
roxy_dmx: scrisul ii usureaza...ei vorbesc cu cititorul
roxy_dmx: stii cine mi-a zis asta?
Fodorcan Daniel: nu
roxy_dmx: "mi-a zis"..un fel de a spune...octavian paler
........
no happy ending:)

joi, 3 iunie 2010

Happy like a FUNeral...

Am făcut-o din nou. Iar mi-am lăsat blogul în paragină. Păi na...fenomenele încetaseră să mai dea semne.Toate ca toate...şi toate până într-o zi când fenomenul se distinde. Plec acasă.
Autobuzul mă deprimă aşa de tare încât până ajung acasă caut în primul rând să nu mi se facă rău (din cauza deprimaţiunii:) ),în al doilea rând să fac faţă plictiselii. Din indiferenţa mea organizată(amabilitate) mă mut din spate până în faţă emigrând prin autobuz împinsă de miros ca de inerţie. Dar nimic. Duhoarea persistă! E peste tot! Dar nu-i nimic oameni buni, nu vă spălaţi pentru că eu ştiu să tac într-o mie de feluri că de altfel...Trebuie sa îndur! O luptă surdă cu un inamic nevăzut.
Un rom vomat cu moacă de actor de telenovele după o partidă de bocet în hohote, se prelinge pe un scaun uitând că există. Faţa îi atârnă şi gura îi miroase a călcâie încă de la naştere. Ochii se caută pe jos. E legumă.
Încercând cu disperare să parcurg oraşul ăsta infect, mă direcţionez spre casă transformându-mă în propriul cobai într-un experiment pe viaţa şi pe moarte.
I-aş fi dat o ciungă Orbit, dar mi-ar fi trebuit o duzină, cât să-l acopăr. Ar fi trebuit înscris la o campanie:consumator fidel TIC TAC...poate îi trimiteau ăia mostre gratis. În fine. Muzica mă scoate din impas.
Şi totuşi, nu o mai aud. Incredibil de de oribil se aude mestecând cu căştile în urechi în pauza dintre melodii. Să auzi fiecare firmitură prinsă la înghesuială între molari...e ca şi cum ai fi un chinez în propria piele ascultând legat de un scaun cu o linişte apăsătoare în jur, într-o cameră complet goală cu pereţii foşti verzi, scorojiţi şi mucegăiţi, de-a lungul cărora se prelinge câte o picătură făcând întindere până la o posibilă găleată imaginară, şi, desprinzându-se face:Pic Pic Pic. Câte un Pic Pic Pic. Unnn pic dar ce mult dureazăă. La un moment dat, chinezul ieşit din minţi şi cu creierii terci, smulge scaunul din podea şu dă cu sine de pereţi până rupe scaunul. Uimit că poate scăpa de picureală perforează un geam şi alergând constată stupefiat că a prins aripi de la un etaj 50 de la subsolul unei peşteri...Trebuie să mă trezesc...
Aşa...am ajuns. Asa că mi-am scos picioarele la plimbare. Tornada părea pe cale să se termine şi totu e ghini şi frumos. Deşi soarele pare mai mult la plimbare decât la lucru, încerc să mă mulţumesc şi cu puţin, printr-o intenţie de reacţiune mediocră, mă opresc şi, mulţumindu-i, îmi rup palmele aplaudând în van.
În jur, oameni cu ochii mari...What?!

marți, 11 mai 2010

Boală la cană...

Teraflu adica Terra de la pamântul nostru drag şi flu de la răceală. Adică ce răceala pământului. Nu. Pământul răcelii. Ce...Ce mama huciului m-a prins aici. Lichid opac, gust lămâios, mirosind a galben, şade într-o cană verde încercând să mă aburească. Nici o şansă.
Răceală donată.
Stare: stresată. Mucoasă nazală curgătoare, cheltuitoare de baxuri de şerveţele. Multă. :). Nănău roz cretin. Iaaacs.
Paranoia! Cine m-a îmbolnăvit?! Da chiar atâta loc de nesimţire curată, spălată, să fi avut acel suflet gol şi pustiit, "gârbovit şi de nimic" (iar se reîncarnează Eminescu), fără milă...m-a molipsit. Ce tâmpit! Sau poate cerul, poate luna, poate norii...hai că nu ajung aşa departe. Şi totuşi în aer microbi verzi, ochi, gură şi mustăţi în urechi...urâţi ca nişte muci în prag de pensie. Verzi. Ca iarba de pe câmp la ora asta!
Diverse.
Şi totuşi, unde naiba sunt şerveţelele alea...

marți, 6 aprilie 2010

Farmec sau cinism?

Nu e ciudat? Sau e obişnuit. Nu e normal, e la ordinea de zi să te găseşti în mulţime şi totuşi nimeni să nu te cunoască...să te sperie indiferenţa agitaţiei din jur. Obiectul potrivit într-un loc obişnuit, copacul din aceeaşi pădure, colţul de stradă cu cerşetorul chiriaş, dunga de încălcat din mijlocul străzii. Un bulevard oarecare măturat cu lumina farurilor într-o noapte complet clară. În jur o linişte deplină, deasupra cer senin. Lumina pierdută ca în timpul eclipselor. Lună ciudată tare. Ar plânge sau ar dori să facă asta. E roşie sau doar ruşinată. E frig sau privirea face totul.
Beznă perfectă. Totul îşi schimbă forma la lumina stelelor, totul este deformat, îngroşat până la caricatură.
Un sunet teribil de înfricoşător povesteşte ceva sinistru, cum lumina pierde războiul şi liniştea domină. Momentul ireversibil în care timpul viu roade tot, cerşind un soare care te face să regăseşti bucurii simple de care ai uitat. Şi uiţi. Şi te uiţi. Rămâne doar o cicatrice, semn vag în memorie, care se simte totuşi ca o zgârietură pe o suprafaţă fină.
Uneori nu poţi fi conştient de enormităţile debitate...încercând din răsputeri să cauţi, să provoci o stare, să inventezi ceva memorabil neluând în seamă strădania oamenilor de a fi banali, de a depunde prea mult efort în situaţii simple. Urcă văi, coboară dealuri şi rămân dezamăgiţi când nu văd padurea din cauza copacilor...