Scrisoare către Moş Crăciun

   Dragă moşule Red&White îţi scriu pentru a nu ştiu cât'a oară. Ştiu că nu ştii să citeşti dar mai ştiu şi că doamna Red e o femeie geloasă şi îţi citeşte toate scrisorile de aceea mai am o speranţă.

   Pentru început aş vrea să te rog să nu te superi că ţi-am scris, şi ştiu că ai o bibliotecă formată din scrisorile mele, dar e ultima şi aş vrea să-ţi zic tot ce am pe suflet. Ştiu că am fost un copil cuminte şi de aceea ai avut multă bătaie de cap în fiecare an fiind obligat să-mi aduci ce vreau. Apropo, merci pentru chitara de anul trecut, ştiu, ştiu, şi mie mi-a fost dragă, păcat că nu a supravieţuit. Revenind la subiect vreau să precizez faptul că nu te mai chinui anul ăsta punându-te în situaţia de a-mi îndeplini dorinţe materiale, e ceva diferit de data asta.

   O primă rugaminte ar fi aceea de a opri timpul în loc pentru mine, ştiu că nu mai este mult dar nu m-ar deraja să-ţi scriu scrisoarea de 17 ani vreo 5 ani de acum încolo. Ştiu că dacă fac optişpe nu-ţi mai pot scrie ţie, şi lu mama nu-i pot scrie orice...

   A doua dorinţă ar fi aceea de a înteplini toate dorinţele celor dragi, prietenilor, necunoscuţilor, bunicii, căţelului lu Laura (Biju'), şi nu ştiu ce şi cum faci şi nici nu mă interesează, dar aş vrea ca nimeni să nu fie sau să se simtă singur măcar astea 3 zile. Ştiu că e piece of cake ( bucată de tort) pentru tine.

   Fie ca atmosfera sărbătorilor, căldura colindului de la uşa de alături, bunătatea şi bucuria să-şi afle locul în sufletele tuturor.

   Aşaa.....şi o ultimă dorinţă ar fi legată de şcoală. Te rog eu, pune-i un gând bun domnului diriginte să nu mă lase corijentă la fizică, şi aş vrea ca media mea de sfârşit de semestru să fie peste 9. ( ca o adăugare, te rog să ai grijă şi de Cătă şi de calciul ei :D).

   În caz că te hotărăşi să vii îţi dau un sfat prietenesc aşa ca de la om la maimuţă. Încearcă şi tu să nu-ţi parchezi berbecăria pe acoperişul meu că e proaspăt, aterizează la vecinul că el oricum a dat în judecată şi porumbeii pentru că i l-au redecorat şi, la urma urmei o amendă roz şi câteva cuvinte de dulce sau de mamă nu-ţi strică. I-aş fi scris lui Rudolph că el nu e aşa gras şi oricum e mai inteligent din moment ce ştie drumul, dar ce păcat că nu ştie să citească (mi-a scris el anul trecut).

   În încheiere aş vrea să te rog, în caz că nu reuşeşti să-mi indeplineşti toate dorinţele, aş vrea ca ultima să fie îndeplinită orice ar fi...

   

De ce "de ce?" ?

   şi nimic....dar nimic nu-ţi poate schimba părerea atunci când e una rea, atunci cand rămâi dezamăgit de propria-ţi persoană.  şi cazi, cazi şi scazi în ochii tăi şi gândul îţi zboară la tot ce ai fi putut face şi nu ai făcut, la tot ce ai fi putut poate să zici şi nu ai zis.

   temperamentul unei persoane aparţine prea mult temperamentului celor ce o înconjoară. de ce când iei o decizie trebuie să te întrebi prima dată: cutare ce ar face?! de ce pur şi simplu nu întrebi: eu ce aş face?! de ce când vrei să faci ceva diferit te gândeşti mai întâi ce ar spune ceilalţi despre asta? cum ar reacţiona? de ce ar trebui să conteze alte păreri, alte glasuri, alte voci critice care nu fac decât să transforme răul în mai rău?!

   de ce trebuie să fii tras la xerox? să faci mereu ceea ce fac şi restul...adică nimic. de ce să stai în faţa blocului uitându-te la lună când luna se vede mult mai fain de pe o bancă în parc?

   de ce când sunt mici, părinţii îşi îmbracă copiii după modelul standard: băieţii cu albastru şi fetele cu roşu. De ce doar două culori sunt alese din atâtea? un om îmbrăcat în galben o fi extraterestru?...

de ce mereu când te grăbeşti să ajungi undeva, mai tare întârzii?

   de ce prietenii sunt mereu prefăcuţi şi mincinoşi şi falşi şi de ce nu poţi avea încredere nici măcar în propria persoană? de ce sunt oameni cu mai multe feţe când măştile ar trebui să stea pe pereţi?

   e deprimant să trăieşti într-un decor fără culori, fără prieteni, fără încredere, fără gălăgie, fără lumină la umbra unor mincuni patetice....orice tentativă de a ieşi din acest decor este pedepsită, deşi rama tabloului e şubredă şi nu face doi bani în schimb pânza e tare şi rezistentă şi la lacrimi şi la zâmbete şi la orice ar incerca să o rupă.

de ce nu pot pleca din acest tablou în care există atăta neîncredere, nebunie,nesiguranţă şi de ce atât de multe cuvinte cu ne în faţă?ahh....şi încă ceva, de ce atât de multă linişte aici???

Imbecilităţi

   O idee nu vine niciodată decât dacă e urmată de o alta. Cel puţin la mine aşa funcţionează sistemul. Şi ideile oricum vin mai uşor dacă priveşti totul cu sus-u-n jos şi în sens invers. Salcia pe post de cer şi cerul pe post de salcie. Contrastul verde albastru îmi stimulează neuronul presinaptic care îşi face treaba mai departe. Şi da, o imagine face cât o mie de cuvinte pentru că îmi trec prin cap idei ca cifrele prin Matrix. Fac ce fac şi ori mă trezesc delirând, ori mă trezesc amintindu-mi că zac ca o legumă pe pat verificându-mi tavanul, ori am teză.

Toate 3 călare peste grămadă, nimic numi zice nimic şi e dublă negaţie deci da, am teză la info mâine. Noaptea e lungă, ora 3 îmi testează iar profunzimea somnului dar de data asta refuz plimbarea nocturnă. E dimineaţă, cu poftă de viată şi cu ceaţă în stomac, plec la şcoală mai devreme ca să nu întârzii la teză. Minciuni. Iar mă crizez că întârzii. Mam pornit mai devreme şi ajung mai târziu pentru că şoferul goneşte autobuzul la deal de parcă l-ar împinge... Iar vorbesc de şcoală şi autobuze. Dovadă de lipsă de imaginaţie. Dar nu recunosc nu, nu, nici gând.

   Zile de şcoală, liceu, Spiru, clasa aia, în care profesorul intra pune cel puţin doi de 2 şi un 1 cu zâmbetul pe buze sau cel puţin fără conştiinţa încărcată că elevul ăla o să se chinuie ca un boţ de humă inutil ce e, să-şi scoată media aia leşinată.

   Nu mai vorbi! Nu mai râde! Nu mai zâmbi! ca profu de mate pe sub mustăcioara lui pana corbului, când pune 2.

Sunt două modalităţi de a trece prin şcoala aia: ori înveţi ceea ce ar fi o concluzie pur, logică şi total adevărată că exişti sub eticheta de tocilar convins sau notoriu în funcţie de preferinţe, ori, faci pe prostu, ceea ce pentru majoritatea nu e deloc greu pentru că mulţi nici nu trebuie să ardă prea multe toxine prin organism pentru a depune aşa un imens efort intelectual. Simplu: Eşti?! Dhăăă. Nu mai continui ca nu are rost..

Ca după furtună. Sau nu...

Liniştea de după furtună e ca cea dinaintea ei, afirmă filosoafa. Bine că şi peisajul sumbru afirmă spusele.
O jumate de peşte oceanic vine la vale, pe râuleţul de la marginea bordurii, şi coboară şi, coboară, cobor şi eu cu privirea şi mă opresc la un obiect straniu care seamănă cu o fostă umbrelă, de fapt două, ambele rupte de alizeea din această seară. Ploaia s-a mai potolit da alizeea bate ca la ea acasă.
S-a lăsat o linişte apăsătoare, tablou fără viaţă, geamuri baricadate cu jaluzele de alea blindate, niciun sunet, doar vântul care-mi suflă în ureche şi-mi loveşte nicovala cu ciocanul lui sintetic, dar ar mai fi şi vocea unei prietene care-mi descrie în cealaltă ureche luna cu o voce de copil drogat:
-Uite fată zâmbeşte! Ba nu, plânge! Uite fată are un termometru în gură fată!!!
- Tu fată (păstrez apelativul), ai fumat? Nu vezi că e înnourat?Ce lună vezi tu?! :|
Sărim peste noapte că nu vezi nimic interesant când dormi.
Dis-de-dimineaţă cu spor de şcoală şi chef de nimic, după ce merg cu autobuzul stând cu spatele, un oraş jumate, caut un buzunar gol să-mi vărs amarul :)), ajung la şcoală sau, pe aproape.
Peisajul până acolo, şocant: numai copaci faultaţi, loviţi, răniţi, reclame atârnânde, trotuare neidentificabile, munitori ROSAL greţoşi, câini cu traume şi ticuri, asta până la şcoală, că în faţa şcolii un muncitor împinge mâl la deal de parcă l-ar impinge la vale (cu o mătură bidimensională), mătura fiind mai bi ca ştim noi cine :D.
Intru în curtea şcolii, se vede ce era de aşteptat: femeia de serviciu botoasă mătură stratul de camuflaj galben de pe scările principale, desigur supravegheată îndeaproape, poate chiar prea de aproape, de către administrator, sau ce o fi ăla. În stânga cum o iei spre internat, jumate din scursurile societăţii, un sfert din pleava comunităţii ( restul de un sfert sunt ăi deştepţi ce stau în şcoală când e frig), cocalarii sau mai nou zis hipstării că e mai grav îşi încearcă neuronul congelat pe prinţesele din şcoală (deja este unul căruia i s-a aprins beculeţul, se vede pe faţa lui că e fericit ca o scoică).Au şi o formulă standard. Când văd una li se aprinde un bec care fâlfâie, clipeşte şi afişează un mesaj: te pupik dulcik pe botik iubiţik scumpika dulcik lu mămik. Punct. Muah Muah!!! :))

Spune-mi cine eşti!

...ca să ştiu ce boală ai, spune-mi unde mergi, ca sa ştiu cui vrei să o dai.

   Jurnalul de ştiri de la ora 7 dimi, data de 6 octombrie anul 2009, începând din spate în faţă, purtând o conversaţie decentă şi total nevinovată dinspre una spre cealaltă:

- Auzi fată! Tu eşti heterotrofă?!

- Ha?

- Heterotrofă!

- :-??

- În fine fată.

 (  Visez...nu. Aberez...la greu...jonglez cu 5 portocale în timp ce mă bat cu 10 ninja :))...iar aberez, ma uit la o turma de veverite cu blana de husky cum mănâncă zahăr cu beţe chinezeşti dintr-o cisternă de lapte praf, aruncat din avion.)

Asta a fost ca o paranteză că eu de fapt stau şi mă întreb, adică îmi pun întrebări mie, eu mie, cum e posibil ca prima dată pe anul ăsta să mă prezint şi eu la prima oră, la 7 DIMINEAŢA, ante meridian pentru proşti, să vin la oră cu cea mai mare bunăvoinţă, cu tema nefăcută, lecţia neînvăţată, cum se poate cu atâta onoare în jurul meu, proful să nu apară :|. Cât tupeu de băştinaş. Ci oamini uă.

Ce e de făcut. În jurul meu e un frig de îmi îngheaţă şi glandele salivare, asta fiind în clasă, că pe hol e epoca de gheaţă 4: Frozen idiots.

A. Da! Mi-am amintit!

-TABARCEA!

...

-TABARCEAAAAAAA!!!!

-DAAAAA!!!!

-Auzi. Tu esti heterotrof?

- Cee?? NUU!

- Da ce eşti?!

-Pe timp de vreme...pardon, pe timp de criză sunt necrofob.

- Nu eşti necrofil?!

- A? Ce?! NU! Ce-i ăla?

- Ştii tu, ăla de are, anumite fixaţii cu morţii, daca aş putea spune.

- Ce oameni uă.

- Sunt necrofag...un homo care mănâncă morţi.

- Eşti...naşpa!

- Şi pedofag. Sunt de toate!

- Adică?!

- BI-HOMO-DENDRO-GERONTO-PEDO-NECRO-FIL. FAG. POD. FOB.

- Eşti prost:|

Show me the orizont...

    Pe unde?! Drept înainte! Şi acum? La stânga. Cât? Jumătate de metru. Şi acum? Drept înainte. Până când?! Până ajungi la un stâlp. Şi după? Dai cu capul până vezi numele persoanei iubite scris în stele. Şi dacă nu-l văd? Ai greşit stâlpul. Urcă în autobuz. Pot să întreb unde mergem? Nu. Unde mergem? Nicăieri. Am mai fost? Da. O iei drept înainte, de 3 ori la dreapta, drept înainte 10 minute, cobori, apoi o iei la picior, cu paşi înceţi dar siguri, pe străduţa aia care ştii tu, nici nu urcă nici nu promite mare lucru. Mergi, mergi, până dai de un metis dubios, şi, faci dreapta pe după el. Ai în stânga locul în care intri şi ieşi dependent de litere tipărite, şi în dreapta locul în care poţi visa la nesfârşit, vise al căror efect ori e negativ ori nu te ajută cu nimic.

    Se lasă seara şi ţii de linia orizontului. Mai faci o dată la dreapta şi o ţii cât vezi cu ochii. E linişte şi răcoare, lumina felinarelor te linişteşte mai mult decât ar trebui. Mai semnalizezi de două ori dreapta până te lasă bateriile şi te opreşti. De ce să te opreşti? De ce nu? Te uiţi la stele şi relizezi că e ceva ciudat, par atât de albastre, de reci de insolente, atât de îndepărtate, de reci de infatuate. O viaţă ai sta aici să le priveşti, cu capul sprijinit de spătarul băncii. O viaţă de om, sau un minut... ce mai contează? Oricum e înnourat! Şi dacă nu ai stele ce faci? Când nu mai ai stele...deschizi ochii că e dimineaţă...

De ce?

   Din proprie iniţiativă râdeam Eu şi Cătălina de o profesoară care râdea şi ea dar de una singură. Cătălina, ştiţi voi, mâna mea dreaptă, că în stânga n-am pe nimeni. Sunt în pauză! în şcoală! în viaţă! A început maratonul manualelor. Facem naveta parter etj. 2 cu manuale la 100 de mii bucata , preţ negociabil. Oferte? Peste tot. Liftul lipseşte cu desăvârşire aşa că o luăm la picior până la adresa Etaj 2 Fundu` Moldovei, cabinetul Alchimiştilor Intelectuali.

   Zidul Berlinului din mijlocul clasei delimitează Primatele de Pădurea Ecuatorială. Gazonul de pe bancă mă face să mă simt ca un pinguin pe terenul de golf. Mocheta asta verde mă aruncă pe gânduri şi cad într-un moment de meditaţie profundă, şi caut, caut, caut şi îmi amintesc faptul că azi dimineaţă m-am trezit pe la 5 şi ceva , hai 6, cântând chestia aia cu elefanţii galbeni, ştiţi voi, aiaa cu: un elefaantttt se legănaaa pe o pâââââânzăăă de păăianjeeennn:|. Şi m-am oprit! De ce? Se uita nepotă-miu la mine ca un pensionar la poşta închisă. Şi mi-a picat fisa normal!  

   Revin la realitate, cînd vocea lui Dani imi deranjează liniştea, prin încercarea lui de a-l convinge pe Sandu că, cu buca stângă loveşte mortal şi cu dreapta oleacă mai bine =)). Eu şi Cătă combinăm manechinu din spatele clasei, ăla facut bine de i se vad toate cele 12  perechi de coaste ,clavicula, radius, cubitus, carpienele, falangele, extrem de vizibile de sub roba lui transparenta, marca Dulce ca blana. Şi nu puteam să nu observ că talentul lui de a sta drept şi ţapăn e susţinut de o tijă in partea posterioară :)). Surpriza vine la sfârşi când vedem că în cap nu are nimic, pe cap nici atâta, ochii în borcane, şi dentiţia geva de genul: dinte lipsă pauză gaură, lipsă pauză gaură. Da ce pot să spun e foarte tăcut şi timid băiatu. Nu a spus nimic cât ne-am batut joc de el...