marți, 30 iunie 2009

dosarele x

Îmi dau cu caietul în cap. Nimic. Îmi mai dau odată. Acelaşi lucru. Pot să-mi dau cu caietul în cap până mâine că tot n-o să-mi vină vreo idee. Aşadar acelaşi rahat over and over again. Sunt într-o pană cumplită de idei. Imaginaţia şi-a luat şi ea vacanţă şi urăsc chestia asta. Urăsc...mai vorbesc şi prostii, ştiţi cu toţii că nu-s în stare să urăsc nici măcar o muscă. Chiarrrr.....că tot n-am idei, parcă parcă răsare una ( ultimu caiet cred că a avut efect). Ce ar fi să-mi fac o autoanaliză. Da! Chiar! Sunt genială! Instantaneu şi deodată am făcut cea mai tâmpită promisiune făcută vreodată! Da... am promis că voi posta ceva legat de propria-mi persoană. 5 chestii pozitive şi 5 negative legate de persoana în cauză(5 fiind nr fatidic preferat :)) ). Cu chestiile pozitive o să fie cam greu, dar despre cele negative aş putea vorbi 3 luni.
1. Da deci asta ar fi prima chestie negativă. Mă critic atît de mult încât cei din jur nu mai au prilejul să facă asta.
2.Încredere în mine am, dar nu am încredere în alţii. Poate fi luată ca un defect, dar eu tot cred că e mai bine aşa.
3. TAC. Asta e o problemă care mă seacă şi pe mine. Ori tac când ar trebui să vorbesc, să le închid gura unora care spun chestii pe care chiar nu le merit, ori vorbesc când chiar ar trebui să tac.
4. Ascult prea mult părerea celor din jur. Oricum fac ce cred eu că e mai bine, dar nu-mi place că sfaturi proaste tot vin şi nu încetează să-mi sune în cap.
5. Şi nu în cele din urmă cel mai hotărât defect al meu: sunt o OFTICATĂ. Mă oftic foarte uşor, din orice, dacă aud un cuvânt care nu-mi prea gâdilă timpanul mă oftic ( pt Dani: da!mă oftic pe moment! dar spre deosebire de alţii reuşesc să fac să nu pară evident! deci asta nu înseamnă că mă prind după juma de oră!)
6. Chestii pozitve. E cam greu. Păi aş putea spune că sunt genul de persoană căreia îi place să binedispună pe toată lumea. Nu sunt clown, măscărici, bla bla...doar puţin amuzantă.
7. O altă chestie pozitivă la mine e că nu dau sfaturi:)) Decât să dau sfaturi proaste mai bine tac! După cum am menţionat mai sus...
8. Nu sunt piţipoancă! ( ceea ce e o raritate în zilele noastre) Deci asta cred că e cea mai valabilă calitate a mea...deci ţin de ea...:))
9. Încă mai gandesc ca un copil (uneori) ceea ce mie imi place la nebunie...
10. Sunt realistă! Câteodată pote prea realistă, dar lasă aşa că e mai bine.
Gataa mi-am respectat lista de 10 caracteristici...nu mai zic nimic in plus. Ce e în plus e deja prea mult.

sâmbătă, 27 iunie 2009

Nume de cod C.Ă.L.Ă.T.O.R.I.A

După o noapte de nesomn, vizualizat fantezii pe tavan şi murit de cald, gândit la scânduri rupte dintr-un gard, o dat Domnu şi a ajuns şi Dimineaţa. Sună cesul care zice: Scoală! Scoală că am ajuns!
Cam asta a fost noaptea asta, încă o noapte albă petrecută în liniştea tulburată de sforăituri, baladele unor ţânţari rahitici şi simfonia deocheată a cucuvelei de la geam care se uită la mine ca la Home Cinema.
Mă spăl pe ochi şi încep să-mi ansamblez sandwich-urile pentru lunga zi plictisitoare ce aşteaptă a-şi întinde tentaculele canceroase şi asupra mea. În gară numai feţe necunoscute mie şi urâte. Veşnicii puieţi de ţigani care îţi oferă o iconiţă în schimbul unor mărunţi, un nimic. Veşnicul burlac vesel şi plin de umor negru. Trei măicuţe pe peron care nu urcă în trenul de Putna, aşteaptă nemurirea sufletului pe peronul gării. Vine tanti şi îmi oferă pijamale de bumbac : lasă-mă tanti că abia am scăpat de ele.
Urc în tren. După două minute începe să se mişte "şărpili di fier". Îmi găsesc compartimentul şi nu pot să nu observ şerveţelele amplasate de generoasa companie de transporturi, pe spătar ca să nu-ţi murdăreşti ridichea.
Studiez zona. Am în compartiment doi soţi de treabă, şi, în compartimentul alăturat un ciumapalac stătător pe scaun şi dătător din gură cu tricou roz cretin.
Căldura asta insupotabilă face totul să pară un miraj. Oraşele par să tot revină, copaci, câmp, mai mulţi copaci, uhh ceva nou! Câţiva pomi! Pâlcuri de copaci, o apă şi în sfârşit ceva cu totul deosebit, după atâta amar de copaci adunaţi grămadă încep pădurile. Cabluri nestingherite aleargă printre copaci de-a lungul căii ferate de la un stâlp care a servit atât amar de ani cu dragoste şi respect pentru patria mamă, la altul.
Am ajuns în Ciucea :)). O voce de copil îmi rupe "liniştea sufletească" şi îmi sună într-o ureche ca o voce interioară:" UITI CI FUGI BABA CEIA"!!!. Era Lucas desigur, şi baba chiar fugea...
Dupa 9 ore de mers cu trenul şi o oră de aşteptat pe coridor pentru că mama zice "Să fim pregatiţi!" Da! Şi când vad primul bloc sar din tren ca ultimul infractor, ajung în Oradea.
Ajunsă la destinaţie (parcă aş fi un colet), fac o ciocolată de casă că framiu, aşaaa în lipsă de ocupaţie. Eu şi veşnicele mele întrebari tâmpite. Îl intreb cum se face laptele praf :. Răspunsul vine instantaneu! Se aruncă vaca din avion! Deci aşaaaa.... Am mâncat ciocolată până m-am facut verde la faţă ca un extaterestru constipat. Şii gataaa pentru ziua astaa, mă culc, sunt obosită, mă simt ca o minge care a sărit încontinuu în aceeaşi cameră goală...

luni, 15 iunie 2009

1. De câte semne exclmării(sii) trebuie să abuzez într-o propoziţie hotărâtă dar lipsită de înţeles din privinţa "societăţii"?!
2. Pentru câte semne de întrebare folosite expre trebuie să mai consum cerneala pentru a se înţelege câtuşi de puţin ceea ce vreau să întreb?
3. Câte caiete dictando trebuie să mai distrug pentru a mă afla şi eu în treabă?
4. De câte ore pe CARTOON NETWORK mai am nevoie pentru a-mi aminti de vremurile când eram doar un copil inocent?
5. Câte mame îşi plâng copii pentru că au devenit nişte cocalari care caută toată ziulica iubiri perverse prin parcuri?
6. Câte mii de oameni trebuie să mai moară de foame pentru ca să se schimbe modul de gândire a conducătorilor acestei ţări?
7. Câte note bune trebuie să mai iau ca să-mi dau seama că am şi eu un boţ de minte?
8. De câte decenii de experienţă ai nevoie ca să înveţi să înveţi din greşeli?
9. De câţi neuroni, sinapse şi teci de Mielină am nevoie pentru a da câte un răspuns plauzibil la fiecare întrebare?

vineri, 12 iunie 2009

Spiru Haret!

Pleacă Profa!!!!!!!
Ţin să vă anunţ cu stupoare şi fără pic de părere de rău că... Colegiul Naţional de Informatică "Spiru Haret" din acest orăşel mic şi cochet e cel mai de căcat liceu existent în Calea Lactee!!! Scuzaţi exprimarea, n-o regret nici pe ea, dar trebuie să ştiţi, oameni buni care treceţi în clasa a9a, nici să nu vă treacă prin gând să puneţi liceul ăsta pe listă! cine intră nu mai iese( era ceva daca era si pt profi aşa), odată intrat, aici mori....Aşadar...cum spuneam este locul în care dacă intri cu vise, speraţe de viitor, pleci fără, locul în care dacă reuşeşti să treci de faza incipientă, nici o problemă se găseşte ceva să te tragă înapoi. Oricum e o tâmpenie, o idioţenie, o măgărie! Mă aşteptam oricum...

Un weekend de 3 luni

Deschid ochii. O lumină albastră şi puternică ca de neon îmi deranjează retina. Îi închid la loc. Mă uit la pereţi cu ochii închişi. Întunericul îmi face bine. Recapitulez: ce zi e azi? mă gândesc, mă gândesc, pfff nu-mi amintesc. Mă uit la ceas şi e 9 jumătate. De ce nu ai sunat băi?!? O sclipire de moment îmi inundă neuronul de care trag eu zi de zi. E VACANŢĂ! Ieri a fost premierea! Cea mai naşpa zi din tot anul. Chiar dacă sunt şi eu o amărîtă de premiantă cu un amărît de premiu 2, mă prezint la datorie ca în fiecare an.

Afară plouă ca în pădurea Ecuatorială pe timpul musonului. Îmi iau un avînt de încredere şi îi fur umbrela lui framiu, ies afară, şi, încep să fac reclamă involuntară la IULIUS MALL. Evident festivitatea de premiere are loc în AULĂ şi evident ne pune să aşteptăm ca fraierii două ore în faţa uşii pînă ne vine rândul. Mă umflă râsul şi plec. Revin în "două ore", îmi iau ce-mi aparţine, ps: o să-mi fac o bibliotecă acasă din cărţile primite la premiere :)):)).
Plec.
Încă plouă cu găleata, vorba aia. O "gaşcă de glumeţi", mai exact 2, îmi iau umbrela, mă ţin în ploaie, mă fac leoarcă. Râd şi eu de situaţia penibilă în care mă aflu, statistic vorbind îi cred haioşi, pentru că cineva trebuie să o facă.
Plec acasă. Am uitat cum s-a petrecut restul zilei deci asta înseamnă că am stat ca o pensionară uitându-mă pe PROTV la babele violate şi gardurile părăsite la ora 5. Mai încolo somn de voie
Deschid ochii. O lumină albastră şi puternică ca de neon îmi deranjează retina. Îi închid la loc..............

duminică, 7 iunie 2009

Casa Foster Nu.

A trecut ceva vreme de când le tot promit colegilor şi prietenilor că voi posta ceva legat de prietenii imaginari. Ce pot să zic nu am fost în stare să-mi imaginez unul, dar mi-am imaginat cum să ai mai mulţi.
Oricum nu e ca la Casa Foster pentru prieteni imaginari cu tot felul de monştrii blănoşi, lăţoşi, cu coarne mari şi roz şi cu suzete în vârf, politicoşi, cu 5-6 picioare care răsar din cap, cârlionţaţi, imobilizaţi în scaune cu rotile care se deplasează pe bază de kerosen, malefici şi inocenţi.
Mi-am imaginat cum e să-ţi disperi părinţii ţinând în casă 40 de prieteni imaginari, să fie casa plină, să spună glume şi să fac crize de râs, să vină mama în cameră şi să constate că tv-ul şi calculatorul sunt închise şi în mână nu am nici o carte. Să mă întrebe care-i faza şi să-i zic lui Cris să-i zică şi mamei gluma. Când intră mama în cameră să discut cu Paco şi cu Pedro probleme politice, despre ţara asta de doi bani ce stă să cadă, despre cum ar arăta ministrul educaţiei EMO cu breton pe o parte. Din spatele monitorului se vede un ochelarist chel, slab şi alb care se chinuie să-mi strice calculatorul mai mult de atât şi îşi dă cu tastatura în cap pentru ca n-are şanse.
Kid face mizerie în cameră, vine mama şi urlă, îi explic că prăpăditul ăla de pe canapea a făcut dar nu mă crede. Sunt doi atleţi prin hol sar coarda cu aţa de cusut. Nu ştiu cum îi cheamă, îi întreb mai încolo. Este unul care face bungee-jumping de pe geam pentru că stau la patru, sare, şi, abea jos îşi dă seama că era mai lungă coarda decât distanţa până la pământ.
Unul e mafiot şi dacă îl întreabă cineva cu ce se ocupă zice că e Directorul de pe Coasta de Vest al unei vaste Companii de Finanţe italiene. Ştim cu toţii că e criminal în serie dar nu-l băgăm în seamă. Unul e un drogat şi îmi raportează că vede elefanţi în costume de balerină şi şoricei roz şi pufoşi, cu căşti galbene, care construiesc un zgârie-nori.
Oricum e simplu...e ca şi cum ţi-ai privi cămaşa albă care atârnă pe marginea uşii de la dulap şi ai crede că e o femeie cu căciulă rusească în cap, un capot de noapte cu flori vii colorate ca pe cămăşile hawaiene şi o pereche de cizme militare în picioare, te ridici şi te duci să-i faci o cafea la 4 dimineaţa.

Minunata poveste românească a minţilor treze

Cred că ficare dintre noi avem prieteni de genul: vorbim când ne auzim, sau mai ales de genul: vorbim când am nevoie de tine. Sunt genul de prieteni pe care îi vezi pe stradă, dar ei nu te văd, îi suni să-i saluţi, scot telefonul din buzunar, se uită şi îl pun la loc. După vreun an de zile îţi da mesaj pe mess: Fă-mi urgent şi mie un CD! De te rog frumos ai auzit? Scuză-mă, te ştiu de undeva? Nu te supăra nu am mai auzit de tine niciodată. Chit că până şi la grădiniţă am fost împreună. Ştii, nu sufăr de amnezie şi nici nu am fost lovită în cap de un alcoolic dintr-o altă cameră aşa că fă un efort intelectual şi şterge ideea că m-ai fi cunoscut.

E o chestiune de timp până să-ţi dai seama cine-ţi sunt prietenii. Ţi s-a întâmplat vreodată să intri într-o încurcătură şi să ai nevoie de un sfat sau o vorbă bună dar să nu găseşti pe nimeni în stare să le spună?! Să nu ceri un efort fizic, nici material, doar intelectual. Un nenorocit de gând care nu face doi bani! dar totuşi contează...

Dar şi când vine ziua când în aer va pluti o amnezie acuta şi netratabilă. Când tot ce a fost n-o să mai fie, ziua când dispar personajele, siluetele, formele inconştiente şi nedrepte...