sâmbătă, 26 septembrie 2009

Show me the orizont...

    Pe unde?! Drept înainte! Şi acum? La stânga. Cât? Jumătate de metru. Şi acum? Drept înainte. Până când?! Până ajungi la un stâlp. Şi după? Dai cu capul până vezi numele persoanei iubite scris în stele. Şi dacă nu-l văd? Ai greşit stâlpul. Urcă în autobuz. Pot să întreb unde mergem? Nu. Unde mergem? Nicăieri. Am mai fost? Da. O iei drept înainte, de 3 ori la dreapta, drept înainte 10 minute, cobori, apoi o iei la picior, cu paşi înceţi dar siguri, pe străduţa aia care ştii tu, nici nu urcă nici nu promite mare lucru. Mergi, mergi, până dai de un metis dubios, şi, faci dreapta pe după el. Ai în stânga locul în care intri şi ieşi dependent de litere tipărite, şi în dreapta locul în care poţi visa la nesfârşit, vise al căror efect ori e negativ ori nu te ajută cu nimic.

    Se lasă seara şi ţii de linia orizontului. Mai faci o dată la dreapta şi o ţii cât vezi cu ochii. E linişte şi răcoare, lumina felinarelor te linişteşte mai mult decât ar trebui. Mai semnalizezi de două ori dreapta până te lasă bateriile şi te opreşti. De ce să te opreşti? De ce nu? Te uiţi la stele şi relizezi că e ceva ciudat, par atât de albastre, de reci de insolente, atât de îndepărtate, de reci de infatuate. O viaţă ai sta aici să le priveşti, cu capul sprijinit de spătarul băncii. O viaţă de om, sau un minut... ce mai contează? Oricum e înnourat! Şi dacă nu ai stele ce faci? Când nu mai ai stele...deschizi ochii că e dimineaţă...

vineri, 18 septembrie 2009

De ce?


   Din proprie iniţiativă râdeam Eu şi Cătălina de o profesoară care râdea şi ea dar de una singură. Cătălina, ştiţi voi, mâna mea dreaptă, că în stânga n-am pe nimeni. Sunt în pauză! în şcoală! în viaţă! A început maratonul manualelor. Facem naveta parter etj. 2 cu manuale la 100 de mii bucata , preţ negociabil. Oferte? Peste tot. Liftul lipseşte cu desăvârşire aşa că o luăm la picior până la adresa Etaj 2 Fundu` Moldovei, cabinetul Alchimiştilor Intelectuali.

   Zidul Berlinului din mijlocul clasei delimitează Primatele de Pădurea Ecuatorială. Gazonul de pe bancă mă face să mă simt ca un pinguin pe terenul de golf. Mocheta asta verde mă aruncă pe gânduri şi cad într-un moment de meditaţie profundă, şi caut, caut, caut şi îmi amintesc faptul că azi dimineaţă m-am trezit pe la 5 şi ceva , hai 6, cântând chestia aia cu elefanţii galbeni, ştiţi voi, aiaa cu: un elefaantttt se legănaaa pe o pâââââânzăăă de păăianjeeennn:|. Şi m-am oprit! De ce? Se uita nepotă-miu la mine ca un pensionar la poşta închisă. Şi mi-a picat fisa normal!  

   Revin la realitate, cînd vocea lui Dani imi deranjează liniştea, prin încercarea lui de a-l convinge pe Sandu că, cu buca stângă loveşte mortal şi cu dreapta oleacă mai bine =)). Eu şi Cătă combinăm manechinu din spatele clasei, ăla facut bine de i se vad toate cele 12  perechi de coaste ,clavicula, radius, cubitus, carpienele, falangele, extrem de vizibile de sub roba lui transparenta, marca Dulce ca blana. Şi nu puteam să nu observ că talentul lui de a sta drept şi ţapăn e susţinut de o tijă in partea posterioară :)). Surpriza vine la sfârşi când vedem că în cap nu are nimic, pe cap nici atâta, ochii în borcane, şi dentiţia geva de genul: dinte lipsă pauză gaură, lipsă pauză gaură. Da ce pot să spun e foarte tăcut şi timid băiatu. Nu a spus nimic cât ne-am batut joc de el...